Pace.
In ultima vreme am tot fost surprinsa de oameni. Din pacate nu numai in mod placut, dar acest aspect este absolut lipsit de importanta.
De fapt, nu stiu exact cum sa scriu post-ul asta. Dar in momentul asta am o stare de admiratie pentru oameni. Pentru cat putem fi de diferiti si pentru felul in care mai putem fi surprinsi dupa ce am trecut prin n experiente care ne-au dat multe lectii importante.
Senzatia este ca fiecare an imi mai aduce cateva lectii invatate si cu fiecare an ma simt mai calma, mai calda si mai fericita pentru simplul fapt ca exist. Pe masura ce trec anii invat tot mai bine sa las raul sa treaca pe langa mine, sa iau lucrurile cum vin si sa ma bucur de toate lucrurile mici care ma fac sa zambesc, care imi umplu sufletul de caldura.
Ma uit catre mine si observ cum situatiile stresante ma afecteaza pe termen tot mai scurt, vad cat sunt de dispusa sa le las sa treaca. Normal ca cedez, ca obosesc, ca am perioade in care ma simt deprimata, dar ceva s-a schimbat esential. Ieri lucrasem o zi intreaga, dormisem putin, aveam nevoie de o pauza si de odihna. Apoi am inceput sa lucrez niste buburuze mici mici de tot (pe care nu am apucat sa le fotografiez), cat o buburuza in dimensiune naturata. Si tot incurcandu-mi degetele in ele (pentru ca nu e tocmai usor sa le faci la dimensiunea aceea) mi-am dat seama ca am devenit foarte foarte vesela. Lucram la ele, le scapam, le mai adaugam un detaliu si imi venea sa rad in hohote de dragalasenia lor.
Alaturi de asta, asa cum spuneam si la inceput, cu ajutorul unor prieteni redescopar oamenii. Suntem fascinanti. Suntem frumosi. Cu tot raul care exista totusi in noi, suntem frumosi.
