Fight Club si reguli de viata

, , , 4 Comments

Mai toti prietenii mei, mai mult sau mai putin apropiati, afla mai devreme sau mai tarziu ca de vreo 10 ani (cam de la aparitia lui, de fapt) filmul meu preferat ramane Fight Club.

Cred ca la inceput mi-a placut pentru stranietatea lui, pentru personalitatile multiple si pentru “With insomnia, nothing’s real. Everything’s far away, everything’s a copy of a copy of a copy” – sufeream de un soi de insomnie atunci.

Si, in stilul caracteristic, am inceput sa il tot revad. Si sa il tot inteleg. Si sa imi dau seama ca este genial. Ca fiecare replica este delicioasa. Ca se spun multe adevaruri. Ca suntem o societate trista, blocata in consumism.

Nu, n-am facut nimic sa ma ridic de-acolo atunci. Eram prea copila si prea speriata. Dar imi dau seama ca pe masura ce trece timpul aplic tot mai mult regulile lui Tyler Durden (explicatiile de aici sunt poate mai degraba pentru business, dar merge si-asa).

Prin urmare:

1. “No fear. No distractions. The ability to let that which does not matter truly slide.”

“No fear” – da, e putin scarry sa renunti la lucruri de care o vreme ai crezut ca ai absoluta nevoie. Nu, nu ai nevoie de haine scumpe. Nu, nu ai nevoie sa mananci la restaurante scumpe. Nu, nu ai nevoie de un mega-salariu. Nu, nu trebuie sa adormi cu capul pe birou si sa uiti ca viata e in afara lui.

Poti supravietui foarte bine mancand pesmet si o conserva de carne 3 zile la rand. Am testat asta :D Nu a fost din lene sau zgarcenie sau lipsa de bani, ci pur si simplu pentru ca viata inseamna cu totul altceva.

Si nu, nu sunt ipocrita. Am renuntat la destule in ultimii ani. De fiecare data a durut. De fiecare data a fost greu. Si?

2. “No fear! No distractions! The ability to let that which does not matter truly slide!”

Serios: let go!

3. “I say never be complete, I say stop being perfect, I say let’s evolve, let the chips fall where they may.”

Cum ne mai place noua perfectiunea. Cum ne laudam si pocnim de mandrie cand spunem ca suntem niste perfectionisti. Ma scuzati, dar: bullshit! Suntem educati sa vrem mai mult. Tot mai mult. Sa vrem perfectiune. Sa ne facem mari.

E una dintre cele mai misto metode de autofrustrare. Sunt un perfectionist, deci trebuie sa fiu punctual (da, mi-am pierdut pana si talentul de a fi punctuala in ultima vreme), trebuie sa cresc mereu, trebuie sa fiu cel mai bun, trebuie trebuie … Prima regula in terapie: “nimic nu trebuie”.

Dragilor, puneti frana. Mai impiedicati-va si voi. Mai uitati un raport. Mai lasati vasele nespalate. Pe bune. E frumos daca viata ta merge de la sine pe linie ascendenta, dar de cele mai multe ori, ramanem blocati intr-o bucla care ne mananca zilele. Efectiv.  O sa va treziti la 50 de ani ca va simtiti batrani si obositi si, guess what, de fapt sunteti doar la jumatatea vietii.

4. “It’s only after we’ve lost everything that we’re free to do anything.”

Asta e mai cu schepsis. Dar se leaga de toate cele dinainte. Si de hitting bottom. Dar nu pot sa vorbesc in cunostinta de cauza pentru ca prin asta n-am trecut. Tind s-o cred.

5. “You’re not your job. You’re not how much money you have in the bank. You’re not the car you drive. You’re not the contents of your wallet. You’re not your fucking khakis.”

No comment. Pe bune. Oricum am scris despre asta si la primul punct.

6. “People do it everyday, they talk to themselves… they see themselves as they’d like to be, they don’t have the courage you have, to just run with it.”

Asta este o lectie pe care inca o invat. Si este o greseala pe care o vad la multi. Am auzit de atatea ori oameni spunand ca sunt bine in pielea lor, ca sunt ceea ce vor bla bla bla, dar respirau si prin ochi teama, incat …

Faptul de a admite, chiar si fata de propria persoana, uitandu-te in oglinda, cand nu e nimeni prin preajma, ca nu esti cine sau unde ai vrea sa fii este mult mai greu decat pare. Si necesita exercitiu. Uneori suntem incurcati atat de bine incat chiar credem ca a fi managerul unei firme este ceea ce ne face fericiti. Oh, really?

Cam cum credeti ca reactioneaza oameni care stiu ca la un moment dat aveam masina de firma, laptop, eram manager si aveam o cariera ascendenta, cand le spun ca acum fac margele?

7. “Sticking feathers up your butt does not make you a chicken.”

Oh, asta este adorabila. Si se potriveste atat pentru cei care fac asta intentionat, dar si pentru cei care fac lucrurile intr-un fel pentru ca asa trebuie. Daca traiectoria pre-stabilita de atatia oameni destepti spune ca trebuie sa ajungi manager, d-apoi crede-ma ca poate sa scrie si cu Arial 36 pe cartea de vizita ce functie ai, daca nu iti apartine, o sa cotcodacesti de unul singur.

8. “This is your life, and it’s ending one minute at a time. ”

“First, you have to know, not fear, know that someday you are going to die.”

Deci da. Asta trebuie lipita pe oglinda/monitor/frigider. Peste tot.

Unde e consumismul in toata povestea asta? Consumismul este inertia care in prezent ne misca pe toti. Da, tot consumismul ne impinge la progres, dar asta e o alta poveste in care nu vreau sa intru, pentru ca eu as bombarda toate bancile, ca in film :D

PS: din pacate, dorinta de a scrie acest post mi-a fost declansata de o intalnire cu niste prieteni dragi. Le doresc sa se trezeasca si sa nu se supere ca mi-am permis sa scriu lucrurile astea cu gandul la ei.