De-ale gandurilor …
De cand cu intamplarea cu targul ma gandesc intr-una la asta. Am avut si o lunga discutie pe tema cu Marius, dar nu-mi iese din minte.
Mi s-a intamplat nu tocmai rar sa ma gandesc la parintii mei si la faptul ca, desi au avut diverse ocazii de a creste financiar, au ajuns de ani buni deja sa isi duca traiul la limita. La limita negativa din pacate.
Si-am analizat situatia pe toate partile. Pe de o parte am invinuit teama lor de a risca. Apoi un pic comoditatea – pentru a risca si a reusi trebuie sa depui un efort care nu-i mai niciodata minor. Apoi mi-am dat seama ca acest risc despre care vorbeam insemna in anumite cazuri a comite ilegalitati sau a se lasa jigniti sau manipulati de altii.
Multa vreme nu mi-am dar seama cat de greu pica in balanta corectitudinea si demnitatea lor. Am dat vina pe alti factori si nici n-am realizat ca … fiind fiica lor pana la urma :) am crescut la fel.
M-am trezit intai ca sunt incapabila sa copiez la scoala (da, da, nu-i rau :P), ca am ramas chiar asa si in facultate, ca crapam de oftica atunci cand mi se facea o nedreptate la nota, ca am fost printre putinele incapatanate care n-a vrut sa dea nimic profei de licenta – asa ca am luat 9 si nu 10 ca toata lumea -, ca in singura situatie in care am dat spaga la niste analize (si asta pentru ca mi s-a pus in vedere in asemenea fel incat mi-era rusine sa refuz) am cerut restul de 5 lei de la 10 pentru ca erau singurii bani pe care ii aveam in portofel – nici nu vreti sa stiti cat a ras mama – si ca tineam musai sa fac ceva cand promiteam.
Apoi m-am facut mai mare si m-am angajat. Sa va mai spun ca eram angajatul model? Nu intarziam niciodata, abia daca ma ridicam de la birou in timpul orelor de lucru si trageam pe branci de se uitau si colegii stramb la mine. Apoi a venit prima trezire. Dupa vreo 6 luni in firma am inceput sa ma prind ca sefii cam fac misto de noi. Adica ne indeasa pe gat povestea “marii familii”, promit mariri si bonusuri, sustin ca noi ne tinem tari in fata clientului, dar nimic din toate astea nu se intampla. Situatia a culminat cu un client care m-a jignit fara sa aiba urma de dreptate, iar sefa mea a inceput sa se milogeasca pe langa el (culmea, in numele meu – pentru ca toata povestea se intampla pe mail). Mi-am dat demisia – ma scotea din minti ambivalenta, minciuna si nedreptatea. Am fost atunci acuzata de diverse, inclusiv de faptul ca ii influentez negativ si pe ceilalti. A fost frumos cand aceasta sefa a incercat sa ma faca de … in fata colegilor, iar acestia s-au ridicat pe rand in picioare si mi-au luat apararea. Cred ca am plans o saptamana. Era o firma tanara, de 14 oameni cu sef tanar – in anul acela au schimbat 9 angajati, iar anul asta au dat faliment.
Urmatorul job semnificativ a venit la aproximativ jumatate de an dupa asta. Firma si mai tanara, oameni entuziasti, o parte la primul job, eu faceam parte de project management si de client service. Adica pe de o parte aveam grija ca echipa sa isi faca treaba, pe de alta aveam grija de client si faceam pe buffer-ul cand clientul tipa. Am iubit enorm oamenii din echipa aia. Si o vreme – cat au fost proiectele putine si firma mica – lucrurile au mers struna. Apoi firma a crescut, clientii au devenit si ei mai mari, am inteles nevoia de seriozitate, o parte dintre colegii mei nu si, cel mai important, nici seful. Problemele au fost multiple dar la final am pierdut jobul pentru ca … eram prea serioasa. Aveam pretentia ca seful sa ne respecte, aveam pretentia ca ai mei colegi sa isi faca treaba si sa inteleaga ca momentele in care faceam urat veneau dupa multe urlete din partea clientului si asta era, se pare, deplasat. Una dintre afirmatiile finale ale sefului meu de-atunci a fost: “Andreea, tu esti o tipa super la distractie (pentru ca atunci cand ieseam stiam sa ma distrez), dar la birou influentezi oamenii negativ”. Adica tu chiar vrei sa lucreze? Sunt creativi, au nevoie de timp. Credeti-ma ca exista o linie foarte subtire intre creativitate si lene, iar eu stiam sa o identific.
Acum ma trezesc plecand de la un targ pentru ca organizatorii au facut o magarie. Pentru ca ma incapatanez sa iau in serios si sa fac lucrurile corect, legal si cu bun simt intr-un domeniu tanar si inca de jucarie la noi. Si imi e teama ca am sa pierd din nou pe chestia asta. Si stau si rumeg lucrurile si iar imi amintesc de ai mei. Asta e soarta oamenilor de tipul asta la noi in tara? Este in regula sa tin de principiile mele? Sunt niste principii corecte? O sa fiu iar data deoparte? Chiar sunt prea serioasa? Am vreo sansa sa rezist in domeniu daca reactionez asa? Si daca nu rezist ce naiba fac pentru ca asta ma vad facand pana la adanci batraneti? O sa tac pana la urma si-o sa ma alatur celor care inghit felul in care inca functioneaza tara asta? Ar fi trebuit sa fiu mai flexibila si sa ma intorc a doua zi? O sa ma satur, o sa imi iau barbatul de mana si-o sa emigrez?
Iar mi-am varsat amarul pe blog. Dar, nah, din cauza asta am vrut blog si nu magazin online. Blogul imi permite sa fiu eu in toate aspectele, magazinul online este o interfata electronica impersonala. Ma rog, pana la urma ar fi bune amandoua simultan :)
11/10/2010 @ 8:56 pm
vvviiinoooo laaaa noiiii :) da si aici sunt nedreptati, asa ca nu o sa scapi de ele toata viata. din pacate :| imi pare rau, ce naiba sa zic.
11/10/2010 @ 9:00 pm
pai … si eu ce sa mai zic. Si mie imi pare rau :(
11/10/2010 @ 9:35 pm
Cred ca nu trebuie sa renuntam la principiile noastre, chiar daca uneori ne este greu.
11/10/2010 @ 11:08 pm
Imi tot spun si eu asta …
12/10/2010 @ 12:35 pm
Cred ca te vei lovi de problema asta oriunde in lume. Pentru ca marea masa nu are si nu va avea principii, nu ar putea sa-si faca treaba de stup avand principii :P
Stii cum vad eu? Daca esti bun, atunci iti permiti sa-ti urmezi drumul – c-o fi mai greu, compensezi tocmai prin valoarea ta. Aceste mici frecusuri sociale vor deveni, in timp, cam ca mersul la magazin – te duci, iti iei din raft ce ai nevoie, desi nu-ti face placere sa stai in aglomeratia de acolo, platesti si-ti vezi de treaba. Cam asa si cu marea masa ;) Las’ ca este si timp si dorinta de facut ce trebuie, nu-i cazul sa-ti faci probleme ca ceilalti nu fac la fel.
12/10/2010 @ 4:22 pm
Marian, stiu ca ai dreptate. Si exact ce spui tu acolo ma fac ca atunci cand marea masa face x, eu sa fac y, dar ma intreb daca am totusi vreo sansa sa ies pe plus in final.
12/10/2010 @ 7:11 pm
Eu sincer cred ca, desi poate uneori simtim nevoia sa facem ca toti ceilalti pentru ca asta se asteapta de la noi, mai gastigat iesi atunci cand nu renunti la principiile tale. Uneori trebuie sa faci si lucruri care nu iti plac doar pentru a “supravietui”, dar a sta in permanenta cu capul plecat nu mi se pare ok.
Eu nu sunt asa puternica si de multe ori tac din gura (chiar daca raman la principiile mele, dar vreau sa evit certuri), asa ca sincer te admir ca poti sa-ti sustii parerile. Presupun, precum ziceam mai sus, ca nu trebuie neaparat sa treci in extrema cealalta, dar poate uneori trebuie sa ne adaptam la societatea in care traim.
12/10/2010 @ 7:23 pm
Andreea, in cazul asta eu o sa cam raman o inadaptata. Intr-o societate atat de dezechilibrata e greu inca sa gasesti calea de mijloc.
12/10/2010 @ 7:44 pm
Pana la urma nu sunt sigura ca exista cineva adaptat la societatea asta. Discutia asta mi-a amintit de un fragment scris de mine acum 4-5 ani referitor la societate, dar in ale carui idei eu cred in continuare.
E greu sa poti face fata, dar vorbind strict din punct de vedere financiar uneori sunt dispusa sa fac sacrificii(sa aleg o cale de mijloc), intrucat nu ma afecteaza atat de mult. Problemele personale, anumiti “prieteni” si altele de genul sunt lucrurile care intr-adevar ma afecteaza. In rest incerc sa ma detasez pentru ca sincer altfel simt ca as inebuni.
12/10/2010 @ 9:10 pm
Poi daca iti reuseste detasarea, felicitari! :) E o mare realizare asta.
13/10/2010 @ 7:31 pm
Si eu am avut o experienta ca cele descrise de tine si mi-am dat demisia si apoi am tot cautat multe luni si am fost la zeci de interviuri pana mi-am gasit in alta parte. Concluzia mea e ca este adevarata zicala cu “Fiecare om isi are locul lui” – eu mi l-am gasit pe al meu unde nici nu visam!
Ideea e ca in job, ca si in viata, poti sa faci compromisuri cu lucrurile marunte, dar nu cu cele importante. La cele importante trebuie sa-ti pastrezi verticalitatea si coloana vertebrala.
Tu esti deja cunoscuta printre creatorii si amatorii de handmade. Ai putea sa continui ca pana acum sau un pas inainte ar fii sa te implici in organizarea de targuri, daca simti vreo inclinatie in directia asta. Sunt convinsa ca ai face o treaba excelenta.
Bafta!
14/10/2010 @ 11:00 am
Ma bucur mult sa aud o poveste cu final fericit! Iti doresc sa ramai acolo, la locul tau, cat vei dori :)
In ceea ce priveste … cat sunt eu de cunoscuta in handmade, n-as paria pe asta. Ma bucur cand aud asa ceva, dar cred ca is destul de anonima totusi. In organizare nu ma voi implica pentru ca ar trebui in mod clar sa o las mai usor cu handmade-ul. Cred ca organizarea unui eveniment necesita mult timp si energie – am vazut asta la organizatorii “I Love Handmade” – si cel putin deocamdata nu-s dispusa sa rup din timpul dedicat creatiei.
Daca va veni la un moment dat timpul pentru asta, sper sa iasa bine :)
14/10/2010 @ 2:41 pm
Oare vorbesti despre tine sau despre mine….?
Am lucrat si eu in web design. La fel colegi faini, tineri, seful cu cativa ani mai mic decat mine, dar cu toate ca in general tac, nu imi place sa fiu luata de fraiera, asa ca am plecat si acum ma bucur de viata de creator, eu comand eu execut, ptrec mai mult timp acasa, sotul meu si amandoi suntem mai fericiti etc…
Cu toate astea sunt destul de frustrata de stupiditatea legislatiei de la noi si modul cum se schimba ea de la o zi la alta. Ma vad umilita de functionarii de la ghiseele institutiilor publice care imi raspund in doi peri desi sunt platiti din contributiile pe care eu le platesc. Si acum fac greva. E drept salariile sunt mici, dar si munca lor e pe masura: beau cafele, rezolva cuvinte incrucisate, barfesc, chicotesc, sunt incapabili sa-ti raspunda corect si complet la intrebari, te privesc de sus si lista poate continua.
Prin urmare, ma gandesc si eu serios la ce as putea face, intre principiile personale, credinta in Dumnezeu si compromisurile la care ma vad impinsa tot mai mult.
14/10/2010 @ 2:49 pm
Pai … da, ca firma era tot de web design si seful tot mai mic de cat mine ca ani. Nu cu multi dar …
Ce de coincidente :D
17/10/2010 @ 9:28 pm
hold on ;)
18/10/2010 @ 9:03 am
Pe baricade sunt :)