Noi, rockerii neregulamentari

, , , , , , 12 Comments

Atentie: postare lunga si personala :)

De fapt postarea asta este despre viata, despre trait liber si fara prejudecati, in cuvintele Fight Club de spre letting go, letting the chips fall where they may and hitting bottom when you need to. Gata, destula engleza :)

Aseara mi-am luat barbatul, adica roackerul pletos preferat, de mana si-am pornit cand se crapa de 22.00 spre Underworld unde ne chemase Vulpoiul sa asistam la nu stiu ce concert (“Red Magnetic” am aflat ca se numeau) si proiectie foto “Toamna mea” de Hurdubaia.

Am ajuns, am luat o bere, ne-am oprit pe terasa si-am uitat de ce-am ajuns acolo si ne-am pornit pe povesti serioase despre importanta crizelor personale si despre maturizarea pe fast-forward pe care ti-o aduc astfel de experiente limita (adica partea cu hitting bottom) – atunci cand reusesti sa te mai si ridici, bineinteles. Despre cum poti ajunge in baston fara sa stii mai nimic despre tine si despre viata pentru ca nu ti-ai permis sa cazi. Despre cum te ridici mai nou, mai curat si mai istet din asta. Despre a-ti permite sa te exprimi chiar daca risti sa pari putin nebun. Credem amandoi ca lectiile importante nu se invata din povetele parintilor si din carti, ci din experienta bruta.

Exact cand terminam noi prima bere vine Vulpoiul – al doilea roacker pletos in lista mea de favoriti. Ne mai ia o bere si ne duce inauntru unde era concertul. Sa imi dau cu parerea? Red Magnetic nu suna rau, suna chiar bine, dar separat. Solista are voce buna si o vad foarte bine pe stilul Anouk, baietii care se ocupa de instrumentatie suna si ei foarte bine, dar is mai hard & heavy, asa ca la final fiecare canta in legea lui si e ca si cum ar fi 2 formatii pe scena. Finalul concertului mi s-a parut putin ridicol – solista a intrebat daca stie cineva vreo melodie de-a lor. Stiau. Prietenii. Dar cine, pisici, sa stie vreo melodie cand chiar am facut eforturi sa gasesc informatii despre ei pe net si n-am gasit nici macar o amarata de pagina de myspace? Deci fie invata sa cante impreuna, fie isi gasesc alte formatii. Cum spuneam: buni, dar separat.

Se termina concertul, trebuia sa fie nu stiu ce petrecere, dar ne-am trezit cu clubul gol. Nu-i a buna, noi aveam chef de dans. Sa schimbam clubul atunci. Hai in El Primer Comandante – era gol. Nu-i nimic, stampila de intrare din El Primer merge si in El Grande. Ne punem in miscare. Pe drum le povestesc cum am inceput sa inteleg tot mai putin mirarea oamenilor cand aud ca sunt casatorita. Cand aveam 21-22 de ani intelegeam. Cine se mai casatoreste acum asa devreme? Dar totusi, am ajuns la 27. Baietii zic ca nu-mi arat varsta – ca nu vorbesc, nu ma imbrac si nu fac lucrurile conform mitului general asociat casatoriei. E bine.

Incep sa bazai ca imi e foame. Eram trezita de la 7 am si mancasem un sandvis jumate toata ziua + 2-3 mini eclere. La fix apare rotiseria non-stop de pe Dacia. Ne oprim, luam pulpe de pui, cartofi prajiti, sos si paine. Baiatul de vinde le pune pe toate intr-o punga, fara servetele si ne lasa cu ochii in bezna. Ce-i drept, nici noi n-am cerut nimic. Foame, foame, foame rau. Unde mancam? La lumina, bineinteles. Nici o banca in jur. Si iata-ne la coltul Dacia cu Viitorului, la lumina stalpului, stand pe vine si mancand cu spor in timp ce ne stricam de ras de asemenea intamplare. Dar am fost cuminti: am sters trotuarul cu painea pe care n-am mancat-o, am dus resturile la cos si ne-am lins degetele ca sa fim prezentabili in club.

Ultima etapa a serii: El Grande Comandate. Ca intotdeauna – plin de oameni cu prea putine fite (desi am zarit cateva) si dansand din toti rarunchii. Am dansat si noi. Eu cu pletosii mei. Gasca vesela. Stiti imaginea roackerului regulamentar: plete, serios, bea mult, asculta greutati si in singurele momente in care danseaza da din cap si face pogo. Noi avem plete – suntem toti trei cu parul pan’ la fund, bem dar nu prea mult si ne oprim intotdeauna la timp, ascultam ce ne gadila urechile placut si dansam pe rupte pana ne cad picioarele pe muzica de mai toate soiurile. Apoi plecam pe jos acasa. Ma rog, altii mai curajosi se urca chiar pe bicla si parcurg 18 km pana acasa.

Era 4 am cand am intrat in casa. Ziua fusese un maraton de 20 de ore pentru mine, am adormit fericita. Si uite-asa viata ii frumoasa :) Suntem roackeri neregulamentari, ne place sa invatam din greseli, ne apreciem crizele, libertatea si prietenii si dansam pana la 4 dimineata.

Mai sunteti pe-acolo? Facem clubul roackerilor neregulamentari?