Si a fost Anul II la UNArte
Cumva imi amintesc ca anul trecut aveam mai multe cuvinte la mine. Ca la incheierea anului universitar voiam sa spun (si-am si spus) mai multe si ca mi se pareau mai importante. Si mai clare.
Va spun drept ca anul asta m-a atins mai mult. Creativ vorbind. Se intampla niste lucruri. Au loc niste schimbari. Se lanseaza niste lupte interne. Unele s-au incheiat, altele inca se dau. E ca un foc cu care nu poti lupta clar. Se intampla intr-un fundal dincolo de zona in care poti ajunge la lumina zilei.
Ba pe la jumatatea semestrului II m-am gandit serios sa imi inghet anul. Apoi s-a facut lumina. Au iesit din ea casetele “Fading memories” sau, daca preferati, “Amintiri in destramare”. Am simtit poate prima data nevoia de a crea ceva indiferent de consecinte si m-am lasat sa fiu vulnerabila, desi pe undeva pe la mijlocul procesului m-a luat iar teama. Am simtit insa mai clar ce inseamna arta-catharsis.
Si iata ca … am dus anul la capat. Anul III ma sperie putin. Lucrarea de licenta ma terifiaza. Nu mi-e clar inca daca am ceva de spus sau ce-ar trebui sa fac ca sa scot lucrurile la suprafata.
Dar undeva pe la mijlocul anului ce s-a incheiat un profesor mi-a spus “De ce iti e asa frica? Ce-o sa se intample? Scapi tu si de frica.” Si parca incep sa inteleg ce voia sa spuna.
Mai am insa mai putin de un an sa scap de frica.
A fost, deci, anul II la UNArte, sectia ceramica. Mi-a placut cu frici cu tot.
