Vesti bune, dar cu strop de amar

Bine v-am regasit pe blog!

Celor ce sarbatoresc, sarbatori senine!

N-am mai interactionat aici de-o vesnicie. V-am mai scris din cand in cand despre o lucrare, despre o expozitie, dar atat. Povesti ca in vremurile de inceput mai scriu uneori, dar pe Facebook. Ceea ce e pacat. Acolo se pierd repede.

Daca sunt printre cei care mai ajung aici persoane care nu ma urmaresc pe Facebook, am sa incerc sa fac un scurt update.

Lucrurile s-au schimbat enorm pentru mine in ultimii ani in general, dar mai ales in ultimul an.

Anii de la UNArte, care in final au fost 5 pentru ca m-am hotarat sa fac si masterul, mi-au schimbat viziunea asupra artei si a lumii in feluri in care n-as fi banuit. Am intalnit pe drum oameni fantastici pe care i-am tinut aproape, am despartit drumurile de altii, am invatat (in ciuda starii care ma face sa scriu acum) sa vad lumea cu ochi luminosi, vii si senini. Iar asta m-a deschis emotional catre lume. Lumea mea a devenit atat de frumoasa, incat copilul din mine e mai viu si mai creativ ca niciodata.

Asa l-am cunoscut pe Florin, in urma cu un an si trei luni, un bijutier fantastic si un om exceptional. Dupa aproape 10 ani in care am lucrat singura, avand parte doar de ajutorul lui Marius, necrezand ca voi putea gasi vreodata un om cu care sa rezonez atat de bine incat sa fiu deschisa la a-mi imparti spatiul de lucru si creatia, am deschis impreuna atelierul Joined by Fire. Despre aceasta colaborare neasteptata care mi-a implinit niste dorinte atat de importante va trebui sa scriu separat.

O vreme mi-am creat o bula in care am trait o stare de gratie, inconjurata de oameni pe care ii iubesc si care ma iubesc, pe care ii admir si ii respect. Am continuat sa fac ce stiu sa fac cel mai bine, sa creez, sa invat si sa cresc si m-am bucurat de primirea frumoasa de care s-a bucurat atelierul. Avem clienti fantastici si, citind la alti creatori povesti nu tocmai fericite despre interactiunile lor cu clientii, nu pot fi decat fericita ca oamenii care vin catre noi sunt asa faini.

Tot asa insa am inceput sa ma incarc inapoi negativ. In plan personal am intalnit oameni care, probabil, obisnuiti fiind cu impermeabilitatea emotionala a majoritatii, au reusit sa ma raneasca in feluri in care cred ca nici macar n-au banuit ca mai poate fi ranit un adult. Sunt, din pacate, un om care crede in naivitatea si bucuria pentru lume a copilului interior, in creativitatea lui si in forta lui vitala. Cred ca daca l-as inchide, chiar si pentru a-l proteja, as pierde ceva atat de important, ceva atat de esential pentru cine sunt incat ma indoiesc ca as mai gasi vreo bucurie in existenta. Ca ateu (cel mult agnostic) cred ca scopul existentei este de a trai cu bucurie si a face bine. N-am sperante, nici dorinte de vieti de dupa asta si nici nu ma sperie ideea ca viata asta e tot ce avem. Din contra. Asa ca … fara ele, pentru ce?

Profesional vorbind deschiderea atelierului a implicat o crestere care, oricat de minunata, a presupus interactiunea aproape permanenta cu furnizori, oameni din servicii si organizatori de evenimente, interactiune care a fost si este o dezmagire continua. Lipsa de profesionalism este coplesitoare, iar o experienta negativa avuta chiar zilele trecute, cu niste oameni cu care colaborez de aproape 10 ani, m-a lasat blocata. Am continuat sa cred ca daca tu esti profesionist, sincer, corect sau, mai mult decat atat, daca iti recunosti greseala cand ea exista, ti se va raspunde la fel. Si totusi, oameni ca cei care au ales sa minta si sa denatureze realitatea astfel incat eu sa par personajul negativ, exista. Indivizi atat de mici in economia universului, carora dramul de putere pe care au senzatia ca il au le anuleaza intelegerea si bunul simt si determina atitudini dictatoriale. Am vazut asta mult mai des decat mi-as dori in ultima perioada, uneori in situatii in care mizele erau aproape hilare. Din pacate exista naivi care ii cred. Tot din pacate astfel de reactii sunt normale, simtul proprietatii si dorinta de putere raman doua dominante importante in psihologia umana. Ar fi de dorit sa existe trasaturi mai nou achizitionate (evolutionist vorbind), care vorbesc despre transcederea starii de animal care se bate cu pumnii in piept catre nevoi mai nobile. Dar trecem in filosofii care nu-si au locul aici.

Nu sunt cu totul naiva si nici nestiitoare. Tocmai din acest motiv ajung tot mai des la conflict. Adultul din mine a ajuns impulsiv, ca o arma pre-incarcata, care s-a saturat sa tolereze lipsa de profesionalism si bun simt si care vrea cu tot dinadinsul sa ii ofere copilului ante-mentionat un mediu sigur in care sa se joace. Asta ma face uneori o prezenta greu de gestionat. Nediplomata. Aratatul cu degetul, apasarea lui pe rana si spusul lucrurilor exact cum sunt se numeste lipsa de diplomatie. Si am sa imi asum asta. Pentru ca indivizi ca cei descrisi mai sus iau diplomatia si/sau tacerea drept acceptare, acord si supunere. Si chiar nu e cazul. Mai cred si ca starea in care suntem se datoreaza tocmai faptului ca toleram prea mult astfel de indivizi.

Realizez cat sunt de privilegiata ca imi pot permite totusi o existenta cu sufletul deschis. Mai stiu si ca am muncit si muncesc permanent ca sa imi pot permite luxul acesta. Mi-ar placea sa nu fie nevoie sa lupt pe parcurs cu indivizi care au uitat (sau poate n-au stiut niciodata) sa priveasca asumat catre interior. Dar, din nou, chiar asa de copil nu sunt.