Articolul a fost publicat si pe Cenusa de trandafir.

Articolul a fost publicat si pe Cenusa de trandafir.

Diferența între a ști și a simți

Acum 8-9 ani – când m-am hotărât să studiez psihologia – oamenii din jurul meu păreau în mare parte convinși că domeniul ăsta este fie unul de-a dreptul ezoteric, fie dedicat nebunilor, fie o mare prostie, ceva ce poate fi făcut cu ușurință de un prieten. Lipsa de informație era firească. Luați în considerare faptul că a existat o perioadă în comunism în care psihologia a fost interzisă în Romania, iar cei care o practicau închiși în închisori.

Din păcate, așa cum se întâmplă în multe domenii, ieșirea din întuneric și încercarea de popularizare a fost făcută imatur și, uneori/de multe ori, dorința de câstig material a învins bunul simț. Mai mult, editurile s-au grăbit să traducă și să arunce pe piață cărți din categoria „Cum să …”, foarte populare pe tărâm american care, încă o dată, au transmis oamenilor o imagine greșită. La acestea puteţi adăuga diverse emisiuni de radio și televiziune în cadrul cărora diverși pseudo-psihologi/psihoterapeuți au creat o imagine cât se poate de proastă domeniului.

Hai să încercăm totuși să dezlegăm misterul.

De ce poate părea psihoterapia ceva la îndemâna tuturor? Pentru că, atunci când este explicat, procesul pare simplu. Câteodată nici nu e nevoie de explicații, totul e de-a dreptul evident. Normal că prietena ta e timidă pentru că a avut părinți foarte autoritari și agresivi care nu i-au permis să se exprime. Acum, ieșită de sub tutela lor, nu mai are nici un motiv pentru a nu se exprima în voie, nu? Ea de ce nu înțelege asta și, dacă înțelege, de ce nu încetează? De ce nu o ajută să își depășească starea faptul că, de exemplu, îi explici situația? Sau de ce nu ajută cărtile care îți povestesc cum să scapi de timiditate și de depresie?

Pentru că aceste sentimente, percepții și comportamente iraționale, într-un cuvânt aceste simptome (timiditatea, depresia etc.) nu sunt alese sau dezvoltate la nivel conștient. Ele s-au dezvoltat la un moment dat ca rezultat al mecanismelor de apărare, ca modalitate de evitare a durerii. Este iarăși foarte simplu: din momentul în care afli că focul arde nu mai întinzi mâna către flacără. La fel: dacă observi că a-ți exprima părerea atrage pedeapsa parentală, acțiunea de-a dreptul logică este să nu mai faci asta. Cu toate acestea cunoașterea rațională nu va ajuta foarte mult. Mai mult decât atât, cărțile despre care vorbeam îți spun exact ce trebuie să faci și cu toate astea nu fac mare lucru. De fapt, vă pot face chiar rău.

Și dacă logica și rațiunea nu ajută, atunci ce ajută? Aceasta este întrebarea esențială și răspunsul cel mai de preț în psihoterapie. De fapt, cam asta este psihoterapia. Răspunsul este aparent simplu: conștientizarea a ceea ce simțim. Nu te ajută foarte mult faptul de a ști că părintele tău a fost agresiv, nici să îți amintești exact când și cum. De fapt, rațiunea poate fi cel mai mare dușman al tău în astfel de momente.

Uneori te ajută să lucrezi pe simptom – dacă îți e teamă de lifturi, mergi cu liftul până îți trece. Dar dacă fobia de lifturi are un substrat mai profund și nu este legată direct de o experiență neplăcută cu un lift care s-a blocat, atunci cel mai probabil vei constata că ai scăpat de fobia de lifturi, dar că deodată nu mai suporți să mergi cu mașina.

Ceea ce este cu adevărat de ajutor este să conștientizezi la nivel profundcum te-ai simțit când tatăl tău ridica mâna asupra ta sau cum te-ai simțit când ai pierdut controlul la un moment dat (în lift nu ai prea mare control asupra a ceea ce se întâmplă, nu?). E nevoie să te pui față în față cu ceea ce ți-a creat simptomele inițiale, cu cele mai mari temeri ale tale și să îți trăiești emoțiile până la capăt. Acest lucru nu mai este atât de simplu de realizat. Ghidarea unei persoane pe drumul către autodescoperire este un proces complex și foarte delicat.

Și de ce ai face asta? De ce te-ai pune de bună voie într-o situație atât de neplăcută? Da, te îngrozesc lifturile, dar o poți lua întotdeauna pe scări, de ce să te supui unui proces care poate fi îndelungat și uneori neplăcut? Pentru că genul acesta de probleme:

1. Afectează relaționarea cu exteriorul – timidul nu-și va spune părerea, va suporta un șef agresiv, va avea dificultăți în găsirea unui partener, unui grup de prieteni etc.
2. Consumă foarte multă energie psihică – același timid va consuma foarte multă energie construind scenarii despre cum ar fi trebuit să se comporte în situația x, făcând planuri referitoare la cum se va purta data viitoare (fără succes, bineînţeles) sau învinuindu-se pentru eșecurile trăite.

Pentru că aceasta este magia pe care ți-o oferă psihoterapia. Momentul reconectării cu propria persoană, momentul înțelegerii profunde, momentul de “evrika!” este unul eliberator. Dacă până atunci te-ai simțit blocat, fie fără să știi exact de ce, fie de depresie, fobii, comportamente obsesive, agresive sau dependente, asta ar trebui să se întâmple la finalul psihoterapiei: deblocarea. Relaționarea naturală, netensionată, cu ceilalți și cu propria persoană.

În articolul următor vom vorbi mai direct despre ce se întâmplă și ce nu se întâmplă în cadrul ședințelor de psihoterapie.

Articolul a fost publicat si pe Cenusa de trandafir.

Sa incepem cu o intrebare: ti s-a intamplat vreodata sa simti simpatie sau antipatie de o intensitate nejustificata fata de o persoana pe care abia ai cunoscut-o? Constient sau nu, mai tuturor ni se intampla. De cele mai multe ori, luam lucrurile ca atare si nu ne intrebam de ce se intampla asta, dar in anumite situatii, mai ales cele in care reactiile sunt negative, raspunsul la acest “de ce” poate fi chiar important, pentru ca este posibil ca antipatica/ul sa nu aiba nicio vina.

In psihoterapie procesul se numeste transfer si a fost identificat inca de la inceputurile acestei stiinte de catre nimeni altul decat parintele psihanalizei, Sigmund Freud. Atunci transferul era luat in considerare numai in cadrul relatiei pacient-terapeut. Pe scurt: pacientul il percepe pe terapeut ca pe o persoana importanta din trecutul sau (mama, tata, frate, sora, ruda, partener, prieten, educator, coleg etc.), iar calitatile si sentimentele asociate acestei persoane (fie ele pozitive sau negative) vor fi transferate terapeutului, care este posibil sa nu le detina si in mod real.

Cercetari ulterioare au demonstrat ca transferul nu se manifesta numai in cadrul relatiei terapeutice, ci este unul dintre modurile fundamentale de interactiune interpersonala in viata de zi cu zi.

Ce presupune transferul, de fapt? Presupune ca, de exemplu, nu vei avea incredere intr-o persoana care prin obiceiuri, voce sau chiar prin felul in care arata iti aminteste de un fost partener. Sau, din contra, ca vei avea o incredere oarba intr-o persoana care iti aminteste de un prieten din copilarie.

Prin urmare, de-a lungul timpului, in relatia noastra cu ceilalti, dobandim anumite tipare comportamentale pe care le vom aplica in relatiile curente si care ne pot afecta rationamentele, evaluarile, emotiile, motivatia, asteptarile si auto-evaluarile. In mod pozitiv sau negativ.

De ce este important uneori sa identificam momentele in care “facem transfer”? Tocmai pentru influentele negative pe care le pot avea asupra situatiilor prezente. Pentru ca, desi este o modalitate normala de interactiune, transferul poate fi si dezadaptativ, in functie de cat de rigide sunt tiparele comportamentale transferate – pentru a avea efecte adaptative, trebuie sa manifestam o flexibilitate in aplicarea transferurilor si sa reusim sa recunoastem ce elemente din trecut nu se mai potrivesc cu realitatea prezenta, iar in cazul acesta sa oprim atribuirea lor – aceasta presupune insa un grad de constientizare pe care nu totdeauna il atingem.

Transferul poate fi responsabil pentru simple conflicte, simpatii, antipatii. Doar ca o simpla antipatie iti poate crea probleme la locul de munca, in cuplu, in relatia cu tine si prietenii, probleme care ar putea fi cel putin pe jumatate rezolvate prin simpla constientizare a transferului.

Sa luam primul exemplu – cel cu lipsa increderii intr-o persoana ce iti aminteste de un fost partener. Din aceasta cauza esti inchis fata de persoana respectiva, indisponibil pentru comunicare, pentru a o cunoaste si, mai mult decat atat, mai povestesti si altora ce personaj neplacut este X. Si daca te-ai opri un moment si-ai realiza ca, de fapt, X nu ti-a dat niciun motiv pentru asta?

Daca ai realiza ca faptul ca partenerul bea un pahar in plus te enerveaza nu pentru ca el ar avea ulterior un comportament neplacut sau tendinte alcoolice, ci pentru ca a existat o figura masculita importanta in trecutul tau care reactiona agresiv in conditii similare?

Daca ai realiza ca motivul pentru care nu suporti femeile care nu se ingrijesc si nu se imbraca elegant este ca in trecut ti s-a repetat la nesfarsit ca nu esti suficient de feminina daca nu faci asta?

Cred ca existenta noastra ar putea fi mult mai simpla si mult mai armonioasa daca ne-am cunoaste pe noi insine putin mai mult. Ca ne-am scuti de multe conflicte si ca, incet incet, am invata sa ne crestem si sa ne echilibram prin autocunoastere.

Probabil ca putini dintre voi stiu ca a existat un moment in dezvoltarea mea academica in care mi-am dorit sa devin psihoterapeut. Studiam psihologia, imi placea domeniul si am avut ocazia sa vad un terapeut in actiune in cadrul unor sesiuni de terapie de grup speciale pentru studentii de la psihologie – era terapie de grup clasica, doar ca existau pauze in care ni se povesteau tehnicile folosite. Am fost fascinata! Apoi, cumva, din motive mai mult sau mai putin personale, poate din lasitate, poate de teama celor cateva mii de ore de terapie de grup si individuala necesare formarii ca psihoterapeut, am abandonat.

Drumurile mele m-au adus aici cu voi si nu regret nici o secunda. Prefer sa ma maturizez greu sau poate deloc, sa imi permit sa zburd copilareste decat sa port pe umeri vietile atator oameni. Prefer astazi existenta simpla, instinctiva, naturala celei analizate si corecte. Cu toate astea n-as vrea sa fac nedreptate domeniului care a pus multe caramizi in formarea mea ca persoana.  Studiul psihologiei a jucat un rol esential. Exista totusi … un schepsis in toata povestea asta. Poate e un proces de maturizare ascuns acolo sau poate, pur si simplu, sunt cateva curse de evitat:

1. Analizarea propriei existente strict din perspectiva stiintifica.
2. Analizarea celorlalti si – cel mai grav – interventia cu sfaturi, pareri etc. Am observat des aceasta tendinta la cei care ies de pe bancile facultatii de psihologie. Dragilor, facultatea va invata abc-ul psihologiei. Atat. Nu incercati sa faceti mai mult caci cel mai probabil veti face mai mult rau decat bine.
3. Asta este mai degraba amuzant: folosirea termenilor specifici domeniului in conversatiile uzuale. Uneori e amuzant, alteori ceilalti se pot simti chiar iritati, iar alteori te trezesti ca cei cu care discuti nu vor intelege exact ce ai vrut sa transmiti cand ar fi foarte simplu sa iti adaptezi exprimarea.

Sa incerc sa inchei aceasta poveste: anii ce-au trecut au sters multe dintre informatiile teoretice acumulate in facultate. Dar au ramas reflexele create de acele informatii. Si acele reflexe sunt bune. De aceea cred ca un pic de psihologie (nu studiata ca la scoala, bineinteles) ne-ar face bine tuturor :)

Gandurile acestea le am de mult timp. Si-am vrut sa incep sa scriu asticole cu “pastila de psihologie” pe blog, dar am tot amanat. Dar cateodata lucrurile se aseaza ele cum stiu mai bine si la invitatia celor de la Cenusa de trandafir am facut primul pas. Voi posta si pe blog articolul – se va deschide astfel si o noua categorie pe blog -, dar pana atunci va invit sa cititi despre transferul psihologic aici.