Glory Box

A fost weekend, a fost targ.

Despre targ, in general, am mai putine de spus. Indiferent de numarul de cumparatori, organizarea, prietenii si povestile fac din I Love Handmade un targ minunat. Iata si standul Glory Box:

Titlul postarii are legatura cu altceva. Cu un subiect foarte vehiculat in handmade. Copiatul.

Anul trecut, in cadrul unui targ, langa mine se aseaza un domn. Avea la vazare creatiile sotiei. Artist plastic. Creatiile sotiei erau rochii crosetate si accesorizate de dansa cu mai mult sau mai putin gust – nu e locul meu sa le evaluez calitatea -, cateva genti si cateva flori crosetate.

Domnul foarte vorbaret incepe sa ma descoasa despre cum, de unde, cu ce si toate detaliile posibile legate de ceea ce fac. Mai mult decat atat, la cateva zile dupa targ,incepe sa ma sune in mod repetat si sa imi ceara exact adresele site-urilor si magazinelor de unde imi iau lucrurile. Eu ii povestesc binevoitoare tot pentru ca, si il citez pe dansul: ce sa-i faci, tre’ sa ne descurcam sa mai vindem si noi, sa ne ajutam intre noi, ca daca nu ne ajutam noi, cine sa ne ajute?

Din acel moment activitatea doamnei artist plastic incepe sa se diversifice cu intreaga gama de produse pe care o am eu. Aveam eu rame, a facut rame, aveam cutii, a facut cutii, aveam margele, a facut margele. Iar cand am inceput sa pictez pe textil a inceput sa picteze si pe textil.

Incet incet incepeam sa devin tot mai nervoasa. Mai ales ca aspectul acesta fusese observat si de cateva colege de targ. Dar ce era sa ii spun omului? Produsele erau la indemana tuturor. Conform carei paranoia puteam afirma eu ca doamna ma copiaza? In plus nu imi copia si modelele, deci era dreptul ei sa faca ce vrea.

Dar iata ca a venit si targul de weekendul acesta. Domnul si doamna erau situati la cateva standuri de noi. Eu aveam la stand inclusiv tricoul cu fori de cires si, exat in fata, o sacosa (pe care nu am apucat sa v-o arat) cu modelul de pe tricou.

Vand sacosa, ma bucur si nu trece prea mult timp ca la standul domnilor apare o bluza proaspat pictata (afisata cu un ziar prin in interior pentru a-i permite bluzei sa se usuce) cu flori de cires. Acelas gen de crenguta. Aceleasi nuante la flori. Inclusiv culoarea bluzei era a sacosei vandute. M-am enervat. Tare. Mai ales ca Marius mi-a spus ca mai devreme domnul a trecut pe la stand si a facut poze.

Ce sa le fac? M-am enervat si am tacut. Marius a pozat bluza. Daciana a fost mai nebuna si s-a dus cu tricoul meu cu flori de cires la standul lor, a pus modelele unul langa altul si a zis ca e dragut modelul, dar e mai bine pictat tricoul meu :D (aspect care, lasand toata modestia deoparte, este adevarat). Doamna a ridicat din umeri si-atat.

Rau este ca nu cred ca acesti indivizi constientizeaza problema. Ei vor doar sa faca ceva, orice, ca sa vanda, ca sa mearga, “nu vezi ca nu merge, ne chinuim, ce sa facem” – citez iar din povestile domnului. Si intr-un fel … de ce as putea sa ii invinuiesc si de data asta? Doar nu sunt eu singura care picteaza flori de cires.

Cu toate astea problema mi se pare evidenta. Povesteam la targ prietenilor ca, de fapt, nici nu stiu daca sunt nervoasa totusi. Ca ceea ce simt e un sentiment negativ indefinit. Marius ii spune consternare.

Ma intreb, ca artist plastic, doamna n-are nici un fel de mandrie? De creativitate? De … ma rog. Nu conteaza.

Poate cel mai tare m-a uimit ca totul a fost facut pe fata. La targ. La trei standuri de mine. Mi-ar fi fost macar rusine.

PS: Am decis sa nu dau numele celor doi soti si nici sa nu public fotografia bluzei. Nu merita nici macar publicitate negativa.

Cuvinte sunt prea putine de spus :)

Vrabia motata – cum ii spun eu – sau ciocarlia – ce crede Marius ca este – ne viziteaza in fiecare dimineata. Uneori aduce cu ea si un prieten ceva mai infoiat si ciufulit.

Fluturele a aparut doar azi si mi-a adus multa lumina pe chip. De cand n-ati mai vazut asemenea fluturi? Pentru mine a fost ca o minune care m-a teleportat intr-un soi de realitate magica in care fluturii vin si se joaca minute in sir in fata ta. A fost minunat.

Am ramas in camera in dimineata aceasta cu gandul de a va scrie si de a lucra. Nu pot lucra … n-am starea necesara. Incet-incet ne ajunge oboseala – in fiecare dimineata indiferent de zi ne trezim la 8.30 si stam 14 ore la vanzare, iar ultimele zile au fost slabe – furtuna de saptamana trecuta ne-a daramat banner-ul de la intrarea la targ, singurul indicator catre locul in care eram. De atunci nu mai vine aproape nimeni sa ne vada lucrusoarele. Organizatorii ne ignora, moralul nostru scade. Incercam sa ne motivam cu marea si soarele, dar nu merge intotdeauna. In dimineata asta, de exemplu, nu merge.

Ma intristeaza faptul ca atat de multi dintre cei care ajung la noi iau ceva, ne apreciaza lucrurile, spun ca sunt altfel, ne bucura, dar atat de putini ajung totusi. Nu putem face nimic, nici macar sa plecam – am investit prea mult financiar.

Poate ca nu sunt cele mai potrivite ganduri de scris aici, dar cand nu m-am impartasit eu voua? Iar acum sunt trista, atat de trista. Din cand in cand sunt oameni care tin neaparat sa iti aminteasca faptul ca exista un spirit uman mizerabil. Oameni care, indiferent de cat de bine te porti tu, te vor calca in picioare, iar cuvintele pe care le balbai tu despre umanitate, bun simt si respect sa te faca sa te simti ridicol si neputincios.

Azi, pentru voi, apus si nori de la mare. Din pacate soarele nu se ascunde intr-un peisaj la fel de frumos ca cel din care rasare, dar ce amprenta superba isi lasa asupra norilor …

Dragilor,

Se pare ca voi fi mai putin consecventa in postari decat ma asteptam eu. Bateria laptop-ului lui Marius s-a hotarat sa ne lase de tot, iar internet wireless nu exista decat in curtea hotelului, asa ca a gasi si o priza si internet devine destul de aventuros.

La asta adaugam si o surpriza foarte neplacuta din partea organizatorului targului la care suntem, dar despre asta va voi povesti pe larg cand ma intorc, nu vreau sa imi stric dispozitia si in dimineata asta. In orice caz, daca veniti in vizita cautati o singura casuta cu handmade intr-un fund de Vama.

Dar sa lasam toate astea :)

Au inceput sa se adune anii de cand tot merg in Vama, dar cumva, prin nu stiu ce imprejurari, n-am auzit decat povesti despre rasaritul din Vama si Bolero-ul ce se canta de fiecare data cand se naste soarele la Stuf.

De data asta am reusit sa prindem 2 rasarituri in 3 zile :) Si acum imi dau seama ca incerc sa va scriu cat de fain este, cat de magistral se naste soarele in Vama, dar in restaurantul hotelului este agitatie (a fost inchiriat aproape in totalitate de organizatorii si participantii Folk You – da, da, la masa alaturata e Ducu Berti :P), dintr-un televizor se aude agresiv vocea lui Mircea Badea (pe care nu pot sa il sufar), iar Marius e singurel la casuta si as vrea sa ajung si eu langa el.

Prin urmare, iertare, dar am fugit pe plaja :) Va las cu pozele.

Primul contact cu apa …

Rasaritul …

Cand aveam 10 ani, ai mei s-au hotarat ca era momentul sa faca ceva pentru (ceea ce ei considerau) talentul meu la desen. Eram in Calarasi totusi – un oras mic in care … cred ca erau in total doi artisti (cu siguranta erau mai multi, de ei am aflat eu). Autoproclamati, bineinteles. De unul am aflat mai tarziu, cel la care am mers eu isi spunea Ilo.

Ilo avea in jur de 45 de ani, o familie relativ numeroasa, era vecinul matusii mele si la 40 de ani, din nevoie, isi amintise ca in adolescenta ii placea sa deseneze si parca avea si ceva talent. Nu studiase niciodata nimic legat de arta, dar intr-una dintre primele ore petrecute in atelierul lui mi-a soptit: “Andreea, pictorii n-or sa-si dezvaluie niciodata metodele si n-or sa isi explice secretele, meseria asta se fura”.

In virtutea acestei idei – probabil – “meditatiile la pictura” insemnau ca ma aseza pe un scaunel langa el in atelier (uneori el pleca la televizor si ma lasa singura), imi punea pensula in mana, culori, panza, un model de referinta la dispozitie si … atat. Uneori venea langa mine si, ca sa ma corecteze, imi lua pensula din mana si facea el in locul meu (abia acum ma gandesc ca facea asta pentru ca eu sa observ cum se face). Ii iesea bine, foarte bine. Uram asta – la final tabloul nu imi apartinea, nu il simteam al meu, nu era meritul meu si imi venea sa il dau de pereti cand ai mei ma laudau. Cred ca am mers la el timp de un an si jumatate, o data pe saptamana. In timpul asta mama si-a umplut peretii cu tablourile mele. Nu stiu de ce nu m-am mai dus la meditatii, dar stiu ca am renuntat la pictat pana in clasa a 9 a cand am inceput sa pictez singura un tablou a carui panza o intinsese tata pe o rama veche. L-am abandonat repede si l-am terminat in clasa a XI a. E singurul tablou de care sunt mandra :)

Si totusi, incet incet, metoda lui-nemetoda, m-a invatat cate ceva: cum se numesc culorile (imi placea cum suna sienna-arsa, ocru, albastru ceruleum – erau parca niste culori de baza vrajitorite, nu?), cum se amesteca, ce ulei folosesti, cum se intinde o panza, cum tragi la scara un desen mai complex (mai ales portretele) si … faptul ca meseria se fura.

Multa vreme a sunat cumva a hotie. A fura e o hotie, nu? Imi dau seama acum ca poate nu e chiar asa. Poate ca, pe undeva, este si o dovada de respect pentru cel care a studiat, a experimentat, a descoperit singur, s-a impiedicat, a gresit, a luat-o de la capat, si-a dezvoltat un stil propriu si, de asemenea, este o metoda mai sanatoasa. De cele mai multe ori lucrurile obtinute usor, indiferent de valoarea lor reala, isi pierd valoarea in ochii celui care obtine. O sa vezi un rezultat cu totul altfel cand vei fi nevoit sa muncesti pentru el.

M-am trezit cu Ilo in minte, m-am gandit sa scriu despre el, dar nu reuseam sa imi dau seama ce mi l-a adus in amintiri asa … deodata. Scriind a venit si raspunsul. Primesc des chiar, mail-uri in care mi se solicita ajutorul despre cum sta treaba cu handmade-ul (uneori chiar fara formule de politete). Raspund de fiecare data si chiar cu explicatii detaliate, dar de multe ori ma simt iritata. Exista, bineinteles, persoane care solicita informatii generale, cu bun simt si pe care le ajut cu placere, dar exista si acele persoane care solicita reteta completa: ce materiale folosesc, cum le folosesc, de unde le iau, cat costa, ce forme legale sunt necesare, cum se obtin, de unde stiu de targuri, cat costa inscrierea, ce trebuie sa faci pentru targuri si, mai ales, (si asta ma enerveaza cel mai tare), sa le trimit si lor un mail cand mai aflu de un targ.

Stiti care a fost singura informatie pe care am stiut-o eu despre handmade cand am inceput: ca materialul din care se fac multi dintre cerceii handmade se numeste fimo. De-aici inainte, din respect pentru cei care au muncit pentru a ajunge unde sunt (si pentru ca meseria se fura), mi-am cautat informatiile singura. Internetul e mare si iti da mai tot ce iti trebuie. Trebuie doar sa te intereseze.

Am aflat informatiile de baza, am facut comenzi online, am luat materiale inutile pe care le am si acum, am gresit, am experimentat, am luat-o de la capat si tot asa. Cand am inceput sa pictez pe margele de lut inceputul a fost atat: am vazut o poza cu margelele care stateau la uscat. Am inteles din poza cum se fac, apoi am dat-o in bara (nu aveti idee cate se crapa la inceput) pana am invatat cum si ce fel.

Nu spun ca nu m-ar fi bucurat putin ajutor, nu spun ca nu imi ofer ajutorul cu placere, dar … fetelor, rezultatele se mai obtin si prin munca.

Si, de incheiere: nu confundati furatul meseriei cu copiatul. Furatul meseriei se refera la tehnica, la metode. Modelele, rezultatul, creativitarea trebuie sa fie ale voastre oricum . Eu atat intreb: ce satisfactie ai mai avea daca ai fi apreciat pentru un model copiat integral?

Va las cu unul dintre tablourile de pe cand mergeam la Ilo …

Si cu cel inceput intr-a 9 a si terminat intr-a 11 a …

… sau/si cum a fost la targul I Love Handmade VI :)

Saptamana trecuta a fost foarte foarte plina, cu multe bucurii personale – adica multe lucrusoare in care am pus mult drag si care au bucurat multi oameni – dar si foarte obositoare.

Asa ca am inceput weekend-ul gata obosita si putin speriata de ploaie, dar vremea a fost cuminte pana seara aproape de final, starea de spirit buna prezenta si, de asemenea bucuria ca, cel putin o parte din noi, am devenit poate mai mult decat prieteni, cumva o mica familie care rade si se imbratiseaza mai mult sau mai putin metaforic cu mult drag si bucurie :)

Duminica insa … duminica a fost extraordinara! Duminica eu (si bunica :P) am mai adaugat un an la varsta. Iuhuuu :D Da, eu, bunica si americanii, sa pocneasca artificiile! :D Si ziua a fost atat de faina ca o gasesc acum aproape naucitoare. Totul, dar totul (care conteaza, bineinteles) a mers bine – ca si cum o mana blanda mi s-a pus pe umar si un zambet cald de nicaieri au vegheat ca eu sa ma bucur.

Da, dimineata a inceput ploios. De fapt … nu ploios, foarte ploios! Dar cand ai o prietena minunata care iti face un tort “handmade” (ce putea fi mai potrivit?) si il scoate din palarie exact cand ploaia toarna si toarna … si toarna :D , nu poti decat sa o imbratisezi, sa razi copios, sa te bucuri de viata, de vreme, de tot si sa alergi prin ploaie cu farfuriile cu tort pentru a imparti din zambetul tau (si din tort, evident) si celorlalti :)

Si-apoi, dupa ce norii se scutura bine … de fapt dupa ce norii se scutura de tot si iese soarele, iti pui tenesii la uscat cam in vazul lumii, te intalnesti accidental cu prieteni si stai la povesti, altii vin special sa te imbratiseze si sa iti daruiasca ceva, primesti flori, mesaje multe, bomboane, lucrusoare handmade minunate si pana si vanzarile merg bine de tot, se numeste ca esti inconjurat de energie pozitiva si o imparti tuturor asa ca ei vin spre tine :)

Apoi daca seara, cand ai epuizat energia si adrenalina zilei, cand credeai ca nu mai poti nimic, o imparti cu un sot minunat, o prietena si o sticla de vin pana cand simti ca aluneci de pe scaun direct in somn, se numeste ca ai avut cea mai frumoasa aniversare de vreodata.

Va multumesc!

Va las acum in compania catorva noutati de la targ. Unele si-au gasit deja stapan (si chiar au scapat nepozate – cum ar fi tricoul din care am pozat un detaliu mai sus), dar au ramas altele si in asteptare :)

Enjoy!

Va povesteam in postarea anterioara ca plecam pe munte in plimbare. Va jur ca n-am stiut in ce ne bagam cand am stabilit traseul si am multumit in repetate randuri propriei caposeli de a-mi pastra cat de cat intacta conditia fizica fie si in miezul Bucurestiului caci altfel nu stiu cum o scoteam la capat.

Cativa prieteni mi-au spus ca asteapta povesti, dar pe cuvant ca n-am cuvinte. Senzatia este mareata, dar va rog sa nu va incumetati sa faceti creasta sau, mai precis, traseul Curmatura – Turnuri – Vf. Ascutit – Vf. La Om daca:

• nu aveti o conditie fizica foarte buna;
• aveti rau de inaltime;
• nu puteti cara pe langa echipament 3-4l apa de persoana;
• moral beton :D

Si pe cat e de innebunitor de fain, pe atat mi se pare de periculos si, de cand m-am intors, ma intreb cum naiba de nu mi-a fost frica. Este traseu de creasta (uneori esti tu, bucata de stanca ce te sustine si atat), mult cocotz (ca mers pe carari nu e, ci prin multe locuri ceva foarte aproape de alpinism), lung (9 ore in total), fara apa (nici macar la refugiul Grind II – iar daca prinzi plin soare ca noi behai de sete) … ce mai, o nebunie :D

Dar las pozele sa vorbeasca :)

Am pornit pe cand altii inca mai lucrau …

Pornim spre Curmatura din Zarnesti …

La Curmatura …

Traseul de creasta lasat in urma (noi veneam din spate de tot) …

Cateva poze cu mine si Marius prin bunavointa lui Vulupe …

Gasiti albumul complet aici – dar eu am facut putine poze pentru ca imi era teama ca dau cu aparatul de stanca. Vulupe a fost mai curajos – gasiti aici pozele facute de el :) Multumim!

Dragilor,

A venit timpul. E clar! Nu se mai poate si pace! A venit caldura in Bucuresti si cum de mare voi beneficia din plin in curand, de maine o zbughesc la munte.

Imi iau barbatul si vulpoiul si mergem sa ne incarcam bateriile batand lungile trasee din Piatra Craiului :) Teoretic ne intoarcem duminica seara, deci luni sunt inapoi pe baricade.

Weekend fain!

Va las sa va delectati cu o poza din concediul trecut in Bucegi :)

La drum!

Unele daruri se fac fara motiv. Unele daruri se fac pentru ca se simt. Unele daruri se fac pentru a te imparti celuilalt. Pentru ca poarta in ele mai mult drag decat orice cuvant. Pentru ca celalalt va intelege. Pur si simplu.

Cu drag, pentru Andrei.

Va mai aduceti aminte de setul Barbie “B”? Eu da si am asteptat cu sufletul la gura aparitia editiei de iunie a revistei Marie Claire in care Ada apare alaturi de papusile ei purtand cerceii si bratara despre care va povesteam.

Deocamdata nu detin decat scan-ul din revista (si revista, of course :P), dar Ada spune ca va primi mai multe poze pe care mi le va trimite si mie. Abia astept!

Si da, sunt mandra de pocnesc, chiar daca nu scrie nicaieri ca eu am facut bijou-urile. Arata delicios :P