Asa imi pare rau ca n-am scris postarea asta imediat dupa concert. Merita euforia aia.

Sa va explic. Eu nu ascult aproape niciodata Grimus altfel decat live decat cand ii prind din greseala la Guerrilla. Nu pot, mi se pare ca ii nedreptatesc, desi ar fi printre putinii artisti carora am sa le cumpar albumul doar pentru a-i sustine.

Photo via grimus.ro

I-am ascultat prima oara absolut din greseala. Fusesem invitati la “Petrecerea Artelor Contemporane” in Silver Church si in programul evenimentului erau trecuti si ei. Am dat un search inainte de a pleca de-acasa sa vedem ce canta baietii, suna bine, dar nu m-au impresionat.

Parerea mea s-a schimbat definitiv, irevocabil si am devenit fan declarat chiar in timpul acelui prim concert. Si trebuie sa intelegeti: eu reactionez destul de prost la muzica in prima auditie. Concertul ala am stat cu ochii mari cascati, urechile tremurande si, pe alocuri, chiar cu falca atarnand pana in piept ca in desene animate. Aveam in fata ochilor cel mai bun live pe care il vazusem si auzisem vreodata: un solist cu o voce din alta lume, de o profunzime greu de inteles, fara nici o scapare, complet transpus in muzica si in moment si o intrumentatie impecabila. Muse & U2 all in one, live, pe scena, in fata mea. Si cred ca ar face fata perfect unei scene si unui public la fel de numeros si extaziat. Sunt pur si simplu exceptionali.

Si nu am inteles nici atunci si nu inteleg nici acum ce se intampla. De unde diferenta asta? Cum poate sa sune atat de mult mai bine live? Nu am fost la multe concerte in general, dar am fost la cateva concerte mari. Am vazut Nightwish cu lacrimi in ochi, apoi Metallica, apoi Guano Apes si le-am considerat niste concerte extraordinare. Si au fost. Dar pe nici unul dintre ele nu le-am trait cu emotia pe care a creat-o Grimus.

Presupun ca asta inseamna banalul “sa transmiti”. La primul concert mi-am dat seama la un moment dat ca sunt intr-o stare similara cu cea pe care mi-o declanseaza exercitiile de respiratie – un soi de euforie, semi-constienta, in orice caz: out of this world (nu, nu sunt nebuna, va explic daca doriti :P). Si tinand cont de faptul ca nu prea ii ascult, in mod clar nu le stiu versurile. Asa ca la mine ajung doar emotiile. Nebunia. E un soi de primal scream therapy traita prin altul. Poate din cauza asta am facut si o fixatie pentru piesa “Fingerprints” care inca nu exista in varianta de album.

Sambata i-am vazut iar, in Laptarie. Incredibili. Din nou. Desi as spune ca scena mica din Laptarie nu li se potriveste. Bogdan are in mod evident nevoie sa isi traiasca muzica manifestandu-se si fizic, sa sara, sa ingenuncheze, sa strabata scena, sa danseze, sa traiasca fiecare secunda in cel mai natural si nebunesc mod cu putinta. Si cumva nu pare sa faca asta pentru show, ci pentru ca asa isi simte muzica. Si i se potrivesteste perfect.

Si mai imi place ca sunt constienti ca sunt buni. Mi se pare evident. Nu exista timiditate cand primesc aprecieri. Se bucura, le absorb pe toate si asta ii face sa dea mai mult cu si mai mult entuziasm, dar in mod clar stiu ca le merita. Si ma bucur de fiecare data cand intalnesc artisti constienti de propria valoare.

Pana la urmatorul concert va las cu o inregistrare  ”Fingerprints”  (vocea incredibila a lui Bodan isi face aparitia pe la minutul 3) si va spun ca ,atunci cand auziti de concert Grimus, sa donati sange pentru bilete daca e necesar (nu sunt asa de scumpe, o donatie va ajunge de doua bilete :D) si sa mergeti sa-i vedeti …

Pentru ca stiu ca am tendinta de a reactiona emotional puternic la diverse evenimente si ca inclusiv postarile scrise in astfel de momente sunt puternic influentate de ce simt, am asteptat cu nerabdare sa isi exprime si Marius parerea despre “expozitia” “Culori” . El este intotdeauna cel ce imi ofera o perspectiva rationala si obiectiva asupra evenimentelor care ma afecteaza.

Gasiti articolul integral la el pe blog, eu va las un singur paragraf:

Ne-am nascut, nefericit, intr-o tara chinuita (cel putin in perioada dinainte de nasterea noastra si putin dupa). De aici au decurs o multime de consecinte, atit la nivel individual cit si colectiv. E greu sa le ceri sa dispara imediat, e absurd sa te astepti sa se intimple asta. Cu o singura observatie, au trecut mai mult de 20 de ani de cind acel chin a incetat. Intre timp a aparut deja o generatie de tineri care nu are nici o amintire semnificativa despre comunism, asupra caror maturizare nu s-a mai intervenit cu bestialitate. A cam venit vremea sa se schimbe ceva in Romania profunda.

De cand cu intamplarea cu targul ma gandesc intr-una la asta. Am avut si o lunga discutie pe tema cu Marius, dar nu-mi iese din minte.

Mi s-a intamplat nu tocmai rar sa ma gandesc la parintii mei si la faptul ca, desi au avut diverse ocazii de a creste financiar, au ajuns de ani buni deja sa isi duca traiul la limita. La limita negativa din pacate.

Si-am analizat situatia pe toate partile. Pe de o parte am invinuit teama lor de a risca. Apoi un pic comoditatea – pentru a risca si a reusi trebuie sa depui un efort care nu-i mai niciodata minor. Apoi mi-am dat seama ca acest risc despre care vorbeam insemna in anumite cazuri a comite ilegalitati sau a se lasa jigniti sau manipulati de altii.

Multa vreme nu mi-am dar seama cat de greu pica in balanta corectitudinea si demnitatea lor. Am dat vina pe alti factori si nici n-am realizat ca … fiind fiica lor pana la urma :) am crescut la fel.

M-am trezit intai ca sunt incapabila sa copiez la scoala (da, da, nu-i rau :P), ca am ramas chiar asa si in facultate, ca crapam de oftica atunci cand mi se facea o nedreptate la nota, ca am fost printre putinele incapatanate care n-a vrut sa dea nimic profei de licenta – asa ca am luat 9 si nu 10 ca toata lumea -, ca in singura situatie in care am dat spaga la niste analize (si asta pentru ca mi s-a pus in vedere in asemenea fel incat mi-era rusine sa refuz) am cerut restul de 5 lei de la 10 pentru ca erau singurii bani pe care ii aveam in portofel – nici nu vreti sa stiti cat a ras mama – si ca tineam musai sa fac ceva cand promiteam.

Apoi m-am facut mai mare si m-am angajat. Sa va mai spun ca eram angajatul model? Nu intarziam niciodata, abia daca ma ridicam de la birou in timpul orelor de lucru si trageam pe branci de se uitau si colegii stramb la mine. Apoi a venit prima trezire. Dupa vreo 6 luni in firma am inceput sa ma prind ca sefii cam fac misto de noi. Adica ne indeasa pe gat povestea “marii familii”, promit mariri si bonusuri, sustin ca noi ne tinem tari in fata clientului, dar nimic din toate astea nu se intampla. Situatia a culminat cu un client care m-a jignit fara sa aiba urma de dreptate, iar sefa mea a inceput sa se milogeasca pe langa el (culmea, in numele meu – pentru ca toata povestea se intampla pe mail). Mi-am dat demisia – ma scotea din minti ambivalenta, minciuna si nedreptatea. Am fost atunci acuzata de diverse, inclusiv de faptul ca ii influentez negativ si pe ceilalti. A fost frumos cand aceasta sefa a incercat sa ma faca de … in fata colegilor, iar acestia s-au ridicat pe rand in picioare si mi-au luat apararea. Cred ca am plans o saptamana. Era o firma tanara, de 14 oameni cu sef tanar – in anul acela au schimbat 9 angajati, iar anul asta au dat faliment.

Urmatorul job semnificativ a venit la aproximativ jumatate de an dupa asta. Firma si mai tanara, oameni entuziasti, o parte la primul job, eu faceam parte de project management si de client service. Adica pe de o parte aveam grija ca echipa sa isi faca treaba, pe de alta aveam grija de client si faceam pe buffer-ul cand clientul tipa. Am iubit enorm oamenii din echipa aia. Si o vreme – cat au fost proiectele putine si firma mica – lucrurile au mers struna. Apoi firma a crescut, clientii au devenit si ei mai mari, am inteles nevoia de seriozitate, o parte dintre colegii mei nu si, cel mai important, nici seful. Problemele au fost multiple dar la final am pierdut jobul pentru ca … eram prea serioasa. Aveam pretentia ca seful sa ne respecte, aveam pretentia ca ai mei colegi sa isi faca treaba si sa inteleaga ca momentele in care faceam urat veneau dupa multe urlete din partea clientului si asta era, se pare, deplasat. Una dintre afirmatiile finale ale sefului meu de-atunci a fost: “Andreea, tu esti o tipa super la distractie (pentru ca atunci cand ieseam stiam sa ma distrez), dar la birou influentezi oamenii negativ”. Adica tu chiar vrei sa lucreze? Sunt creativi, au nevoie de timp. Credeti-ma ca exista o linie foarte subtire intre creativitate si lene, iar eu stiam sa o identific.

Acum ma trezesc plecand de la un targ pentru ca organizatorii au facut o magarie. Pentru ca ma incapatanez sa iau in serios si sa fac lucrurile corect, legal si cu bun simt intr-un domeniu tanar si inca de jucarie la noi. Si imi e teama ca am sa pierd din nou pe chestia asta. Si stau si rumeg lucrurile si iar imi amintesc de ai mei. Asta e soarta oamenilor de tipul asta la noi in tara? Este in regula sa tin de principiile mele? Sunt niste principii corecte? O sa fiu iar data deoparte? Chiar sunt prea serioasa? Am vreo sansa sa rezist in domeniu daca reactionez asa? Si daca nu rezist ce naiba fac pentru ca asta ma vad facand pana la adanci batraneti? O sa tac pana la urma si-o sa ma alatur celor care inghit felul in care inca functioneaza tara asta? Ar fi trebuit sa fiu mai flexibila si sa ma intorc a doua zi? O sa ma satur, o sa imi iau barbatul de mana si-o sa emigrez?

Iar mi-am varsat amarul pe blog. Dar, nah, din cauza asta am vrut blog si nu magazin online. Blogul imi permite sa fiu eu in toate aspectele, magazinul online este o interfata electronica impersonala. Ma rog, pana la urma ar fi bune amandoua simultan :)

Au trecut 6 ani de cand stateam amandoi intr-un foisor inconjurati de prieteni si caprioare si spuneam da. Presupun ca este deja redundant sa ma mai intreb unde se duc anii …

De cand l-am cunoscut l-am considerant inger pentru ca m-a ridicat dintr-o stare neagra, iar anii ce-au urmat mi-au arat ca a-l considera oricum mai putin de-atat ar fi o eroare.  Asa ca am pornit la a-i construi ingerului aripi.

I-am pictat ingerului o pana, iar el adus un buchet minunat pentru noi.

Cuvinte sunt prea putine de spus :)

Vrabia motata – cum ii spun eu – sau ciocarlia – ce crede Marius ca este – ne viziteaza in fiecare dimineata. Uneori aduce cu ea si un prieten ceva mai infoiat si ciufulit.

Fluturele a aparut doar azi si mi-a adus multa lumina pe chip. De cand n-ati mai vazut asemenea fluturi? Pentru mine a fost ca o minune care m-a teleportat intr-un soi de realitate magica in care fluturii vin si se joaca minute in sir in fata ta. A fost minunat.

Am ramas in camera in dimineata aceasta cu gandul de a va scrie si de a lucra. Nu pot lucra … n-am starea necesara. Incet-incet ne ajunge oboseala – in fiecare dimineata indiferent de zi ne trezim la 8.30 si stam 14 ore la vanzare, iar ultimele zile au fost slabe – furtuna de saptamana trecuta ne-a daramat banner-ul de la intrarea la targ, singurul indicator catre locul in care eram. De atunci nu mai vine aproape nimeni sa ne vada lucrusoarele. Organizatorii ne ignora, moralul nostru scade. Incercam sa ne motivam cu marea si soarele, dar nu merge intotdeauna. In dimineata asta, de exemplu, nu merge.

Ma intristeaza faptul ca atat de multi dintre cei care ajung la noi iau ceva, ne apreciaza lucrurile, spun ca sunt altfel, ne bucura, dar atat de putini ajung totusi. Nu putem face nimic, nici macar sa plecam – am investit prea mult financiar.

Poate ca nu sunt cele mai potrivite ganduri de scris aici, dar cand nu m-am impartasit eu voua? Iar acum sunt trista, atat de trista. Din cand in cand sunt oameni care tin neaparat sa iti aminteasca faptul ca exista un spirit uman mizerabil. Oameni care, indiferent de cat de bine te porti tu, te vor calca in picioare, iar cuvintele pe care le balbai tu despre umanitate, bun simt si respect sa te faca sa te simti ridicol si neputincios.

Azi, pentru voi, apus si nori de la mare. Din pacate soarele nu se ascunde intr-un peisaj la fel de frumos ca cel din care rasare, dar ce amprenta superba isi lasa asupra norilor …

Dragilor,

Se pare ca voi fi mai putin consecventa in postari decat ma asteptam eu. Bateria laptop-ului lui Marius s-a hotarat sa ne lase de tot, iar internet wireless nu exista decat in curtea hotelului, asa ca a gasi si o priza si internet devine destul de aventuros.

La asta adaugam si o surpriza foarte neplacuta din partea organizatorului targului la care suntem, dar despre asta va voi povesti pe larg cand ma intorc, nu vreau sa imi stric dispozitia si in dimineata asta. In orice caz, daca veniti in vizita cautati o singura casuta cu handmade intr-un fund de Vama.

Dar sa lasam toate astea :)

Au inceput sa se adune anii de cand tot merg in Vama, dar cumva, prin nu stiu ce imprejurari, n-am auzit decat povesti despre rasaritul din Vama si Bolero-ul ce se canta de fiecare data cand se naste soarele la Stuf.

De data asta am reusit sa prindem 2 rasarituri in 3 zile :) Si acum imi dau seama ca incerc sa va scriu cat de fain este, cat de magistral se naste soarele in Vama, dar in restaurantul hotelului este agitatie (a fost inchiriat aproape in totalitate de organizatorii si participantii Folk You – da, da, la masa alaturata e Ducu Berti :P), dintr-un televizor se aude agresiv vocea lui Mircea Badea (pe care nu pot sa il sufar), iar Marius e singurel la casuta si as vrea sa ajung si eu langa el.

Prin urmare, iertare, dar am fugit pe plaja :) Va las cu pozele.

Primul contact cu apa …

Rasaritul …

Dragilor,

Daca as lasa si ziua de azi sa treaca, s-ar face deja 3 zile de cand nu am mai scris nimic. Nu e pentru ca trag chiulul, ci chiar invers. Am inceput saptamana in forta si cu drag de lucru si sper sa o pot tine cat mai mult timp asa.

Urmeaza targ weekendul acesta, targ weekendul viitor (detalii curand) si un AMR 20 zile pana la mutarea de o luna in Vama Veche unde ma veti gasi in perioada 15 iulie-15 august.

Faptul ca am avut o perioada in care mi-am lucrat mai mult comenzile iar in rest m-am relaxat, nu a ajutat prea mult si iata-ma acum, pe ultima suta de metri, tragand tare pentru a avea cu ce va astepta la targuri si la mare.

Cum fotografierea lucrusoarelor noi, prelucrarea imaginilor si postarea pe blog dureaza uneori si cateva ore, iar eu stau prost cu timpul, in perioada urmatoare va fi o idee mai liniste pe blog. Nu de tot, dar mai liniste. In orice caz maine o sa va arat ceva de care sunt mandra foc :P

Cu bine, va las cu omul plajei :)

Asa ca eu am sa-mi pun muzica de visat la mare, am sa-mi trag pensulele si culorile alaturi si-am sa lucru lucru lucru :P

Va povesteam in postarea anterioara ca plecam pe munte in plimbare. Va jur ca n-am stiut in ce ne bagam cand am stabilit traseul si am multumit in repetate randuri propriei caposeli de a-mi pastra cat de cat intacta conditia fizica fie si in miezul Bucurestiului caci altfel nu stiu cum o scoteam la capat.

Cativa prieteni mi-au spus ca asteapta povesti, dar pe cuvant ca n-am cuvinte. Senzatia este mareata, dar va rog sa nu va incumetati sa faceti creasta sau, mai precis, traseul Curmatura – Turnuri – Vf. Ascutit – Vf. La Om daca:

• nu aveti o conditie fizica foarte buna;
• aveti rau de inaltime;
• nu puteti cara pe langa echipament 3-4l apa de persoana;
• moral beton :D

Si pe cat e de innebunitor de fain, pe atat mi se pare de periculos si, de cand m-am intors, ma intreb cum naiba de nu mi-a fost frica. Este traseu de creasta (uneori esti tu, bucata de stanca ce te sustine si atat), mult cocotz (ca mers pe carari nu e, ci prin multe locuri ceva foarte aproape de alpinism), lung (9 ore in total), fara apa (nici macar la refugiul Grind II – iar daca prinzi plin soare ca noi behai de sete) … ce mai, o nebunie :D

Dar las pozele sa vorbeasca :)

Am pornit pe cand altii inca mai lucrau …

Pornim spre Curmatura din Zarnesti …

La Curmatura …

Traseul de creasta lasat in urma (noi veneam din spate de tot) …

Cateva poze cu mine si Marius prin bunavointa lui Vulupe …

Gasiti albumul complet aici – dar eu am facut putine poze pentru ca imi era teama ca dau cu aparatul de stanca. Vulupe a fost mai curajos – gasiti aici pozele facute de el :) Multumim!

Dragilor,

A venit timpul. E clar! Nu se mai poate si pace! A venit caldura in Bucuresti si cum de mare voi beneficia din plin in curand, de maine o zbughesc la munte.

Imi iau barbatul si vulpoiul si mergem sa ne incarcam bateriile batand lungile trasee din Piatra Craiului :) Teoretic ne intoarcem duminica seara, deci luni sunt inapoi pe baricade.

Weekend fain!

Va las sa va delectati cu o poza din concediul trecut in Bucegi :)

La drum!