Primit leapsa de la Vulpoi. Si trebuie sa recunosc ca m-a cam lasat …. agatata in amintiri. Si-am cautat, si-am cautat … si dupa ce am cautat, am mai cautat putin. Si n-am gasit nimic. Poate ca sunt stricata. Sau poate de-aia mi-a luat atata timp sa imi gasesc drumul sau poate ca Marian are dreptate: numai oamenii mari stiau sa spuna ce voiau sa fie. Noi copilarim pana la batranete si-atunci o sa vrem sa fim zburatori in lumea sufletelor :)

Mama spune ca la 2-3 ani ma gasea cu foarfecele in mana taind hartii mici mici de tot – suficient de mici incat devenea un test al nervilor sa le scoata din mocheta – si-i spuneam ca le fac fluturasi. Mai stau cu pensula si creionul in mana cam tot de pe-atunci – sa fi pus cine nu trebuia pe careva sa imi coloreze in cartile de colorat si sa nu respecte contururile, atunci sa vezi razboi -, dar nu-mi amintesc deloc formularea “cand voi fi mare eu vreau sa fiu … balerina/artista”. Tot pe atunci bunica imi repeta intr-una ca sunt frumoasa si desteapta foc si eu repetam dupa ea cu mandrie – spre deliciul audientei, bineinteles. Intre timp am mai crescut si m-am convins ca nici una dintre ele nu este adevarata :D Probabil ca din partea bunicii era ceea ce se numeste “wishful thinking”. Pentru ea a mers, tot asa ma vede :)

Am vagi amintiri si despre dorinta de a avea o rochie de balerina pe care pana la urma mi-a facut-o bunica, dar in poza in care o port imi lipseste cu desavarsire gratia pentru ca eram un baietoi de prima mana – tunsa scurt si cu musculatura pronuntata, prea dezvoltata de la alergat, catarat in pomi, sarit de pe acoperisuri, mers pe bicicleta, gimnastica si mai stiu eu ce alte nazbatii faceam – v-am povestit ca ne dadeam pe tobogan pe casa? Acoperisul avea inclinatia perfecta :D

Si va spun sincer ca pe mine ma fascineaza si-acum sa aud ca exista oameni care stiu ce vor si cea mai bulversanta intrebare este aia cu “unde te vezi peste 5-10 ani?” De unde sa stiu eu? Viata asta e asa de surprinzatoare ca as putea fi ORIUNDE si si-as putea face ORICE. N-am planuri, nu stiu cu exactitate ce vreau sa fac si mi se pare perfect asa.

Si-acum unde sa mearga mai departe … la Cats si la Leti :)

A fost weekend, a fost targ.

Despre targ, in general, am mai putine de spus. Indiferent de numarul de cumparatori, organizarea, prietenii si povestile fac din I Love Handmade un targ minunat. Iata si standul Glory Box:

Titlul postarii are legatura cu altceva. Cu un subiect foarte vehiculat in handmade. Copiatul.

Anul trecut, in cadrul unui targ, langa mine se aseaza un domn. Avea la vazare creatiile sotiei. Artist plastic. Creatiile sotiei erau rochii crosetate si accesorizate de dansa cu mai mult sau mai putin gust – nu e locul meu sa le evaluez calitatea -, cateva genti si cateva flori crosetate.

Domnul foarte vorbaret incepe sa ma descoasa despre cum, de unde, cu ce si toate detaliile posibile legate de ceea ce fac. Mai mult decat atat, la cateva zile dupa targ,incepe sa ma sune in mod repetat si sa imi ceara exact adresele site-urilor si magazinelor de unde imi iau lucrurile. Eu ii povestesc binevoitoare tot pentru ca, si il citez pe dansul: ce sa-i faci, tre’ sa ne descurcam sa mai vindem si noi, sa ne ajutam intre noi, ca daca nu ne ajutam noi, cine sa ne ajute?

Din acel moment activitatea doamnei artist plastic incepe sa se diversifice cu intreaga gama de produse pe care o am eu. Aveam eu rame, a facut rame, aveam cutii, a facut cutii, aveam margele, a facut margele. Iar cand am inceput sa pictez pe textil a inceput sa picteze si pe textil.

Incet incet incepeam sa devin tot mai nervoasa. Mai ales ca aspectul acesta fusese observat si de cateva colege de targ. Dar ce era sa ii spun omului? Produsele erau la indemana tuturor. Conform carei paranoia puteam afirma eu ca doamna ma copiaza? In plus nu imi copia si modelele, deci era dreptul ei sa faca ce vrea.

Dar iata ca a venit si targul de weekendul acesta. Domnul si doamna erau situati la cateva standuri de noi. Eu aveam la stand inclusiv tricoul cu fori de cires si, exat in fata, o sacosa (pe care nu am apucat sa v-o arat) cu modelul de pe tricou.

Vand sacosa, ma bucur si nu trece prea mult timp ca la standul domnilor apare o bluza proaspat pictata (afisata cu un ziar prin in interior pentru a-i permite bluzei sa se usuce) cu flori de cires. Acelas gen de crenguta. Aceleasi nuante la flori. Inclusiv culoarea bluzei era a sacosei vandute. M-am enervat. Tare. Mai ales ca Marius mi-a spus ca mai devreme domnul a trecut pe la stand si a facut poze.

Ce sa le fac? M-am enervat si am tacut. Marius a pozat bluza. Daciana a fost mai nebuna si s-a dus cu tricoul meu cu flori de cires la standul lor, a pus modelele unul langa altul si a zis ca e dragut modelul, dar e mai bine pictat tricoul meu :D (aspect care, lasand toata modestia deoparte, este adevarat). Doamna a ridicat din umeri si-atat.

Rau este ca nu cred ca acesti indivizi constientizeaza problema. Ei vor doar sa faca ceva, orice, ca sa vanda, ca sa mearga, “nu vezi ca nu merge, ne chinuim, ce sa facem” – citez iar din povestile domnului. Si intr-un fel … de ce as putea sa ii invinuiesc si de data asta? Doar nu sunt eu singura care picteaza flori de cires.

Cu toate astea problema mi se pare evidenta. Povesteam la targ prietenilor ca, de fapt, nici nu stiu daca sunt nervoasa totusi. Ca ceea ce simt e un sentiment negativ indefinit. Marius ii spune consternare.

Ma intreb, ca artist plastic, doamna n-are nici un fel de mandrie? De creativitate? De … ma rog. Nu conteaza.

Poate cel mai tare m-a uimit ca totul a fost facut pe fata. La targ. La trei standuri de mine. Mi-ar fi fost macar rusine.

PS: Am decis sa nu dau numele celor doi soti si nici sa nu public fotografia bluzei. Nu merita nici macar publicitate negativa.