Cand aveam 10 ani, ai mei s-au hotarat ca era momentul sa faca ceva pentru (ceea ce ei considerau) talentul meu la desen. Eram in Calarasi totusi – un oras mic in care … cred ca erau in total doi artisti (cu siguranta erau mai multi, de ei am aflat eu). Autoproclamati, bineinteles. De unul am aflat mai tarziu, cel la care am mers eu isi spunea Ilo.
Ilo avea in jur de 45 de ani, o familie relativ numeroasa, era vecinul matusii mele si la 40 de ani, din nevoie, isi amintise ca in adolescenta ii placea sa deseneze si parca avea si ceva talent. Nu studiase niciodata nimic legat de arta, dar intr-una dintre primele ore petrecute in atelierul lui mi-a soptit: “Andreea, pictorii n-or sa-si dezvaluie niciodata metodele si n-or sa isi explice secretele, meseria asta se fura”.
In virtutea acestei idei – probabil – “meditatiile la pictura” insemnau ca ma aseza pe un scaunel langa el in atelier (uneori el pleca la televizor si ma lasa singura), imi punea pensula in mana, culori, panza, un model de referinta la dispozitie si … atat. Uneori venea langa mine si, ca sa ma corecteze, imi lua pensula din mana si facea el in locul meu (abia acum ma gandesc ca facea asta pentru ca eu sa observ cum se face). Ii iesea bine, foarte bine. Uram asta – la final tabloul nu imi apartinea, nu il simteam al meu, nu era meritul meu si imi venea sa il dau de pereti cand ai mei ma laudau. Cred ca am mers la el timp de un an si jumatate, o data pe saptamana. In timpul asta mama si-a umplut peretii cu tablourile mele. Nu stiu de ce nu m-am mai dus la meditatii, dar stiu ca am renuntat la pictat pana in clasa a 9 a cand am inceput sa pictez singura un tablou a carui panza o intinsese tata pe o rama veche. L-am abandonat repede si l-am terminat in clasa a XI a. E singurul tablou de care sunt mandra :)
Si totusi, incet incet, metoda lui-nemetoda, m-a invatat cate ceva: cum se numesc culorile (imi placea cum suna sienna-arsa, ocru, albastru ceruleum – erau parca niste culori de baza vrajitorite, nu?), cum se amesteca, ce ulei folosesti, cum se intinde o panza, cum tragi la scara un desen mai complex (mai ales portretele) si … faptul ca meseria se fura.
Multa vreme a sunat cumva a hotie. A fura e o hotie, nu? Imi dau seama acum ca poate nu e chiar asa. Poate ca, pe undeva, este si o dovada de respect pentru cel care a studiat, a experimentat, a descoperit singur, s-a impiedicat, a gresit, a luat-o de la capat, si-a dezvoltat un stil propriu si, de asemenea, este o metoda mai sanatoasa. De cele mai multe ori lucrurile obtinute usor, indiferent de valoarea lor reala, isi pierd valoarea in ochii celui care obtine. O sa vezi un rezultat cu totul altfel cand vei fi nevoit sa muncesti pentru el.
M-am trezit cu Ilo in minte, m-am gandit sa scriu despre el, dar nu reuseam sa imi dau seama ce mi l-a adus in amintiri asa … deodata. Scriind a venit si raspunsul. Primesc des chiar, mail-uri in care mi se solicita ajutorul despre cum sta treaba cu handmade-ul (uneori chiar fara formule de politete). Raspund de fiecare data si chiar cu explicatii detaliate, dar de multe ori ma simt iritata. Exista, bineinteles, persoane care solicita informatii generale, cu bun simt si pe care le ajut cu placere, dar exista si acele persoane care solicita reteta completa: ce materiale folosesc, cum le folosesc, de unde le iau, cat costa, ce forme legale sunt necesare, cum se obtin, de unde stiu de targuri, cat costa inscrierea, ce trebuie sa faci pentru targuri si, mai ales, (si asta ma enerveaza cel mai tare), sa le trimit si lor un mail cand mai aflu de un targ.
Stiti care a fost singura informatie pe care am stiut-o eu despre handmade cand am inceput: ca materialul din care se fac multi dintre cerceii handmade se numeste fimo. De-aici inainte, din respect pentru cei care au muncit pentru a ajunge unde sunt (si pentru ca meseria se fura), mi-am cautat informatiile singura. Internetul e mare si iti da mai tot ce iti trebuie. Trebuie doar sa te intereseze.
Am aflat informatiile de baza, am facut comenzi online, am luat materiale inutile pe care le am si acum, am gresit, am experimentat, am luat-o de la capat si tot asa. Cand am inceput sa pictez pe margele de lut inceputul a fost atat: am vazut o poza cu margelele care stateau la uscat. Am inteles din poza cum se fac, apoi am dat-o in bara (nu aveti idee cate se crapa la inceput) pana am invatat cum si ce fel.
Nu spun ca nu m-ar fi bucurat putin ajutor, nu spun ca nu imi ofer ajutorul cu placere, dar … fetelor, rezultatele se mai obtin si prin munca.
Si, de incheiere: nu confundati furatul meseriei cu copiatul. Furatul meseriei se refera la tehnica, la metode. Modelele, rezultatul, creativitarea trebuie sa fie ale voastre oricum . Eu atat intreb: ce satisfactie ai mai avea daca ai fi apreciat pentru un model copiat integral?
Va las cu unul dintre tablourile de pe cand mergeam la Ilo …
Si cu cel inceput intr-a 9 a si terminat intr-a 11 a …
