Primit leapsa de la Vulpoi. Si trebuie sa recunosc ca m-a cam lasat …. agatata in amintiri. Si-am cautat, si-am cautat … si dupa ce am cautat, am mai cautat putin. Si n-am gasit nimic. Poate ca sunt stricata. Sau poate de-aia mi-a luat atata timp sa imi gasesc drumul sau poate ca Marian are dreptate: numai oamenii mari stiau sa spuna ce voiau sa fie. Noi copilarim pana la batranete si-atunci o sa vrem sa fim zburatori in lumea sufletelor :)

Mama spune ca la 2-3 ani ma gasea cu foarfecele in mana taind hartii mici mici de tot – suficient de mici incat devenea un test al nervilor sa le scoata din mocheta – si-i spuneam ca le fac fluturasi. Mai stau cu pensula si creionul in mana cam tot de pe-atunci – sa fi pus cine nu trebuia pe careva sa imi coloreze in cartile de colorat si sa nu respecte contururile, atunci sa vezi razboi -, dar nu-mi amintesc deloc formularea “cand voi fi mare eu vreau sa fiu … balerina/artista”. Tot pe atunci bunica imi repeta intr-una ca sunt frumoasa si desteapta foc si eu repetam dupa ea cu mandrie – spre deliciul audientei, bineinteles. Intre timp am mai crescut si m-am convins ca nici una dintre ele nu este adevarata :D Probabil ca din partea bunicii era ceea ce se numeste “wishful thinking”. Pentru ea a mers, tot asa ma vede :)

Am vagi amintiri si despre dorinta de a avea o rochie de balerina pe care pana la urma mi-a facut-o bunica, dar in poza in care o port imi lipseste cu desavarsire gratia pentru ca eram un baietoi de prima mana – tunsa scurt si cu musculatura pronuntata, prea dezvoltata de la alergat, catarat in pomi, sarit de pe acoperisuri, mers pe bicicleta, gimnastica si mai stiu eu ce alte nazbatii faceam – v-am povestit ca ne dadeam pe tobogan pe casa? Acoperisul avea inclinatia perfecta :D

Si va spun sincer ca pe mine ma fascineaza si-acum sa aud ca exista oameni care stiu ce vor si cea mai bulversanta intrebare este aia cu “unde te vezi peste 5-10 ani?” De unde sa stiu eu? Viata asta e asa de surprinzatoare ca as putea fi ORIUNDE si si-as putea face ORICE. N-am planuri, nu stiu cu exactitate ce vreau sa fac si mi se pare perfect asa.

Si-acum unde sa mearga mai departe … la Cats si la Leti :)

Vinerea ce-a trecut am fost la ceea ce,  intr-un mod neasteptat, s-a dovedit a fi cel mai frumos concert de folk din cate am ascultat pana acum.

De organizare s-a ocupat Marian (da, vulpoiul :P), impreuna cu e-folk, avandu-l ca invitat pe Eugen Avram.

Ce a iesit este de poveste :) Publicul a fost restrans, dar cei care s-au incumetat sa se inghesuie pe pernutele din Matasari 17, au fost oameni cu sufletul deschis, bucurosi (sau poate de-a dreptul fericiti) sa se lase incantati de muzica si de cele mai dulci versuri ce s-au scris in folk.

Bucuria mea personala a fost ca am ascultat live, pentru prima oara, cantat chiar de catre cel care a compus-o, piesa “Cantec pentru tine”, pe care mi-o canta la chitara acum deja multi ani, ori de cate ori il vizitam, un prieten foarte drag mie. Si, desi stiu ca nu-i frumos sa spun, asa cum mancarea cea mai buna e cea de la mama de acasa, tot mai mult imi place cum mi-o canta Katala :) Dar, shhhht, nu-i spuneti asta lui Eugen Avram :P

De poze s-a ocupat Mihaela Mrejeru si, prin bunavointa ei, le impart si cu voi. Cred ca lumina din ochii tuturor chiar valoreaza mai mult decat toate cuvintele pe care le-as putea insira eu aici.