Cand spui terapie prin arta spui, de fapt, cel putin doua lucruri: terapia concreta in care un specialist ghideaza, observa si interpreteaza rezultatele creatiei artistice ale unui pacient/client sau (si mai simplu de-atat nu se poate) relaxarea, starea de bine obtinuta prin actul creatiei in sine indiferent de calitatile artistice ale creatorului.

Desi mi-ar fi placut sa fie asa, acesta nu este un articol dintre cele incluse in pastila de psihologie. Poate ca la un moment dat va veni si randul lui. Pana atunci va invit sa cititi articolul de pe Wikipedia sau sa cautati singuri astfel de articole.

Placerea, relaxarea si disparitia orelor le-am simtit inca de cand am inceput sa desenez (adica inca din copilarie), dar niciodata nu am simtit efectul terapeutic al desenului/picturii ca in anul ce a trecut. Am descoperit cum pot disparea in ceea ce fac si cum, pentru cateva ore, sunt suspendanta intr-un alt plan de-a dreptul fabulos. Mi se intampla mai ales cand am de pictat teme mai complexe decat cele cu care sunt obisnuita de care ma apropii in general nervoasa, anxioasa, pregatita pentru esec. Ma invart in jurul proiectului, imi fac planuri, marai, uneori imi vine de-a dreptul sa plang de agitatie si neputinta si pana la urma trag aer in piept, imi zic ca asta este si ma apuc de treaba.

Si-atunci se intampla extraordinarul. Atunci dispar. Dispar si nu prea. Capat un soi de claritate de parca m-am pregatit dormind 2 saptamani inainte si sunt perfect treaza. Claritatea insa nu este insotita de procese rationale, ci de un soi de plutire in care nu gandesc nimic (e ca si cum daca as gandi as strica tot), sunt complet relaxata, am eventual si un zambet tamp si zen pe fata, timpul dispare (nu glumesc deloc), iar mana ia pur si simplu controlul. Stie exact de ce proportii are nevoie, de ce culori, ce pensule, cat sa dilueze culoarea, ce culoare trebuie amestecata cu care si exact ce trebuie facut si in ce ordine ca efectul final sa fie cel dorit. De obicei ma trezesc spre final cand incep sa ma mir de ceea ce am lucrat si ma entuziasmez ca un copil :)

Asa mi s-a intamplat la aceste lucrari …

Alteori nu este nevoie de starea de frustrare initiala, ci doar de o tema care sa imi placa foarte mult. Ea singura este suficienta pentru a ma trage in acea stare de plutire si de a-mi schimba starea intiala, oricat de proasta ar fi, intr-una de bucurie curata. Asa mi s-a intamplat cu aceste doua lucrari …

Asa ca am hotarat ca anul asta ma voi dedica mai mult picturii pentru ca am vazut, in sfarsit, ca ma pot descurca suficient de bine :) Am inceput cu o reproducere/copie/inspiratie dupa o pictura care mi-a placut teribil de cand am vazut-o pentru prima data (o gasiti aici). Pictura apartine lui Fabian Perez, artist care, desi probabil nu va fi niciodata unul dintre acei pictori mari, ma fascineaza prin viata, dinamismul si pasiunea ce le imprima creatiilor lui.

Iata rezultatul …

Detalii aici.

Ulterior nu m-am putut abtine si am lucra si un pandant si un inel, dar de data cu print-uri ale lucrarilor originale apartinand aceluiasi artist.

Detalii aici.

Detalii aici.

Pentru o doamna careia ii plac fluturii si bijuteriile, o mica nebunie cu fluturi pe o cutie mare :)

Exceptand expozitiile cu fluturi vii din Viena si Anglia n-am mai vazut multi fluturi colorati laolalta din copilarie. Eram intr-o tabara in zona Petrimanu si bateam la picior niste chei muntoase cum doar muntii nostri stiu sa arate. Aveam 10-11 ani, nu mai stiu exact. Era vara, si soare si noi zburdam fara absolut nici o grija. Printre noi zburdau fluturi. Multi, colorati, ni se asezau pe haine, pe par, pe maini, n-aveau nici o teama. E o amintirea atat de frumoasa, incat pare ireala.

Detalii aici.

Dragilor,

Am realizat eu si mi-am dat o palma peste frunte – la mine nu exista nici o cutie in stoc, dar eu am 3 cutiute ramase inca de la ultimul targ. Asa ca am luat frumos aparatul foto si am trecut la treaba.

Enjoy!

Detalii:

• Cutie din lemn decorata manual cu tehnica servetelului si pictata pentru finisare.
• Dimensiune: 16.5 cm x 8 cm
• Pret 50 lei

Detalii:

• Cutie din lemn decorata manual cu tehnica servetelului si pictata pentru finisare.
• Diametru: 12 cm
• Pret: 35 lei

Detalii:

• Cutie din lemn decorata manual cu tehnica servetelului si pictata pentru finisare.
• Dimensiuni: 9 x 5.5 x 5.5 cm
• Pret: 20 lei

Le puteti verifica disponibilitatea  aici (pentru ce este in stoc) si aici (toate accesoriile).

Ma apropii de final cu postarile in care va povestesc despre comenzile din preajma sarbatorilor. Mai am si maine de postat ceva, apoi trecem la lucruri noi si disponibile :)

Poate va amintiti cutia cu balerina. Anne Marie si-a dorit una, dar cu o balerina mai delicata care sa aminteasca de balerinele mai de demult. Stiindu-i deja preferintele in materie de bijuterii i-am propus sa incercam si nuante de sepia pentru a-i sustine aerul de vechi. Nu ma intrebati cum de am reusit sa ii fac o singura poza, aveam multe de facut si fotografiat atunci si cumva mi-a scapat …

Cutie din lemn pictata manual; Dimensiuni: Diamentru: 15.5 cm

Cea de-a doua cutie a ajuns la o doamna iubitoare de trandafiri si in cutie am strecurat si 2 perechi de cercelusi in forma de trandafirasi. O pereche pe rosu, alta pe negru.

Cutia este din lemn decorata prin pictura si tehnica servetelului; Dimensiune: 11 x 11 x 7 cm; Pret: 35 lei

Le puteti verifica disponibilitatea  aici (pentru ce este in stoc) si aici (toate accesoriile).

Au trecut 6 ani de cand stateam amandoi intr-un foisor inconjurati de prieteni si caprioare si spuneam da. Presupun ca este deja redundant sa ma mai intreb unde se duc anii …

De cand l-am cunoscut l-am considerant inger pentru ca m-a ridicat dintr-o stare neagra, iar anii ce-au urmat mi-au arat ca a-l considera oricum mai putin de-atat ar fi o eroare.  Asa ca am pornit la a-i construi ingerului aripi.

I-am pictat ingerului o pana, iar el adus un buchet minunat pentru noi.

Eu sunt singura la parinti. N-am nici frati, nici surori, ci am fost doar eu cu mine pentru multi ani. Nu ca ai mei nu si-ar fi dorit mai multi copii. Daca s-ar fi putut, tata ar fi vrut o intreaga echipa de fotbal. Dar RH-ul negativ al mamei atat a permis atunci: un copil sanatos.

Asa ca n-am invatat sa imi impart tot timpul cu altii, jucariile as fi vrut sa le impart, dar n-am avut cu cine, nici sa ma cert frateste, nici sa ma impac, nici sa ma bat si nici macar sa chicotesc noaptea dupa ora de culcare. Si cand eram copil incercam cu disperare sa socializez cu ceilalti. Nu stiu exact ce faceam gresit, dar eram respinsa. Credeam ca ma resping pentru ca sunt urata si mai credeam ca sunt urata din cauza ca tata imi reteza parul scurt si cam ciuntit. Asa ca ramaneam tot eu cu mine in camera mea care mai tarziu a devenit camera albastra. Camera in care se intampla toata viata mea. Camera din care nu ieseam nici fortata, camera in care imi chemam putinii prieteni, in care desenam, citeam, scriam, camera in care mai tarziu mi-am chemat si iubirile si mi-am strigat toate durerile pana cand i-am crapat invizibil, dar apasat peretii. Camera care acum, desi inca albastra, zace goala si-au inceput sa ii dispara pana si obiectele de amintit amintirile – nu mai are birou, nici dulapior plin cu de toate, nici acelasi pat, nici acelasi covor plin de pete, nici aceleasi draperii, nici macar dezordinea continua care o innebunea pe mama. E doar o camera.

Dar nu stiu cum am ajuns aici. Vroiam sa va povestesc despre altceva. Despre altcineva. Despre fratele lui Marius. Despre frate’miu. El imi spune “sis”, eu nu-i pot spune “bro” pentru ca suna  rau, asa ca ii spun “frate’miu”. Mi-a devenit frate de cand ne-am cunoscut si mi-i drag de nu mai pot cu toate prostiile pe care este capabil sa le faca. Luni a plecat catre taramuri britanice asa cum o fac tot mai multi/prea multi tineri.

Si-am vrut sa aiba ceva de la sor’sa cu el acolo. Am luat tricoul, culorile si ideea si-am pornit duminica noapte dupa targ catre Brasov. Stiam ca pleaca luni noapte, iar el, afurisitul, imi spunea ca pleaca luni la 14.30. Asa ca zboara val-vartej in camera, calca tricoul si fuga la treaba. Am pictat cu emotie si convinsa ca n-o sa iasa mare lucru, dar deja stiti si voi cum ies lucrurile facute cu drag :)

Pana la urma a plecat pana la Cluj (de acolo avea avionul) cu un tren de seara. Cumva ziua a trecut fara sa ne ciocnim prea des. Nici la revedere nu mi-am luat cum se cuvine pentru ca exact inainte de a pleca trenul m-a intepat o viespe in abdomen  … pe sub rochie (cam care erau sansele sa se intample asta?) si-am zbughit-o dramatic, indurerata spre toaleta publica sa ma pot elibera de insecta cea afurisita.

Sper ca va purta tricoul cu drag si ca ne vom revedea curand.

Cand aveam 10 ani, ai mei s-au hotarat ca era momentul sa faca ceva pentru (ceea ce ei considerau) talentul meu la desen. Eram in Calarasi totusi – un oras mic in care … cred ca erau in total doi artisti (cu siguranta erau mai multi, de ei am aflat eu). Autoproclamati, bineinteles. De unul am aflat mai tarziu, cel la care am mers eu isi spunea Ilo.

Ilo avea in jur de 45 de ani, o familie relativ numeroasa, era vecinul matusii mele si la 40 de ani, din nevoie, isi amintise ca in adolescenta ii placea sa deseneze si parca avea si ceva talent. Nu studiase niciodata nimic legat de arta, dar intr-una dintre primele ore petrecute in atelierul lui mi-a soptit: “Andreea, pictorii n-or sa-si dezvaluie niciodata metodele si n-or sa isi explice secretele, meseria asta se fura”.

In virtutea acestei idei – probabil – “meditatiile la pictura” insemnau ca ma aseza pe un scaunel langa el in atelier (uneori el pleca la televizor si ma lasa singura), imi punea pensula in mana, culori, panza, un model de referinta la dispozitie si … atat. Uneori venea langa mine si, ca sa ma corecteze, imi lua pensula din mana si facea el in locul meu (abia acum ma gandesc ca facea asta pentru ca eu sa observ cum se face). Ii iesea bine, foarte bine. Uram asta – la final tabloul nu imi apartinea, nu il simteam al meu, nu era meritul meu si imi venea sa il dau de pereti cand ai mei ma laudau. Cred ca am mers la el timp de un an si jumatate, o data pe saptamana. In timpul asta mama si-a umplut peretii cu tablourile mele. Nu stiu de ce nu m-am mai dus la meditatii, dar stiu ca am renuntat la pictat pana in clasa a 9 a cand am inceput sa pictez singura un tablou a carui panza o intinsese tata pe o rama veche. L-am abandonat repede si l-am terminat in clasa a XI a. E singurul tablou de care sunt mandra :)

Si totusi, incet incet, metoda lui-nemetoda, m-a invatat cate ceva: cum se numesc culorile (imi placea cum suna sienna-arsa, ocru, albastru ceruleum – erau parca niste culori de baza vrajitorite, nu?), cum se amesteca, ce ulei folosesti, cum se intinde o panza, cum tragi la scara un desen mai complex (mai ales portretele) si … faptul ca meseria se fura.

Multa vreme a sunat cumva a hotie. A fura e o hotie, nu? Imi dau seama acum ca poate nu e chiar asa. Poate ca, pe undeva, este si o dovada de respect pentru cel care a studiat, a experimentat, a descoperit singur, s-a impiedicat, a gresit, a luat-o de la capat, si-a dezvoltat un stil propriu si, de asemenea, este o metoda mai sanatoasa. De cele mai multe ori lucrurile obtinute usor, indiferent de valoarea lor reala, isi pierd valoarea in ochii celui care obtine. O sa vezi un rezultat cu totul altfel cand vei fi nevoit sa muncesti pentru el.

M-am trezit cu Ilo in minte, m-am gandit sa scriu despre el, dar nu reuseam sa imi dau seama ce mi l-a adus in amintiri asa … deodata. Scriind a venit si raspunsul. Primesc des chiar, mail-uri in care mi se solicita ajutorul despre cum sta treaba cu handmade-ul (uneori chiar fara formule de politete). Raspund de fiecare data si chiar cu explicatii detaliate, dar de multe ori ma simt iritata. Exista, bineinteles, persoane care solicita informatii generale, cu bun simt si pe care le ajut cu placere, dar exista si acele persoane care solicita reteta completa: ce materiale folosesc, cum le folosesc, de unde le iau, cat costa, ce forme legale sunt necesare, cum se obtin, de unde stiu de targuri, cat costa inscrierea, ce trebuie sa faci pentru targuri si, mai ales, (si asta ma enerveaza cel mai tare), sa le trimit si lor un mail cand mai aflu de un targ.

Stiti care a fost singura informatie pe care am stiut-o eu despre handmade cand am inceput: ca materialul din care se fac multi dintre cerceii handmade se numeste fimo. De-aici inainte, din respect pentru cei care au muncit pentru a ajunge unde sunt (si pentru ca meseria se fura), mi-am cautat informatiile singura. Internetul e mare si iti da mai tot ce iti trebuie. Trebuie doar sa te intereseze.

Am aflat informatiile de baza, am facut comenzi online, am luat materiale inutile pe care le am si acum, am gresit, am experimentat, am luat-o de la capat si tot asa. Cand am inceput sa pictez pe margele de lut inceputul a fost atat: am vazut o poza cu margelele care stateau la uscat. Am inteles din poza cum se fac, apoi am dat-o in bara (nu aveti idee cate se crapa la inceput) pana am invatat cum si ce fel.

Nu spun ca nu m-ar fi bucurat putin ajutor, nu spun ca nu imi ofer ajutorul cu placere, dar … fetelor, rezultatele se mai obtin si prin munca.

Si, de incheiere: nu confundati furatul meseriei cu copiatul. Furatul meseriei se refera la tehnica, la metode. Modelele, rezultatul, creativitarea trebuie sa fie ale voastre oricum . Eu atat intreb: ce satisfactie ai mai avea daca ai fi apreciat pentru un model copiat integral?

Va las cu unul dintre tablourile de pe cand mergeam la Ilo …

Si cu cel inceput intr-a 9 a si terminat intr-a 11 a …