Cat suntem de binevoitori …
Tocmai m-am intors de la Posta. Am fost sa duc un colet cu o comanda. Ma urnisem cu greu, recunosc, dar promisesem ca il trimit astazi si mai bine ma taram pana acolo decat sa imi incalc promisiunea.
Ajung in sediul oficiului postal si mai sa pic din picioare. Mai bine de jumate din tejgheaua destinata clientilor era acoperita cu teancuri de colete. Eu am aproximat 30, desi e posibil sa fi fost mai multe. M-am albit, am remarcat ca in intreg sediul eram doar eu si cele doua persoane (o femeie si un barbat) care urmau sa trimita acele colete si zic sa ma asigur, poate e o greseala. O intreb pe tipa daca urmeaza sa trimita toate acele colete, ea confirma. Si indraznesc (nu vreti sa vedeti cat de timida pot fi uneori) sa o intreb daca ar deranja-o foarte mult daca as trimite eu coletul inainte. Ea incepe sa se balbaie si nu prea inteleg ce spune. Atunci se intoarce el, un tip inalt, elegant, tuns si barbierit corect si spune arogant ca nu, n-o sa dureze mai mult de 20-30 de minute la ei, sa astept.
Lasand deoparte faptul ca ar fi durat mai mult de atat (deoarece este lipsit de importanta in context), eu ma intreb incotro ne indreptam? Aveau o tejghea plina de colete, nu mai era nimeni in afara de mine acolo, ce i-ar fi costat sa ma lase sa il trimit? Putina bunavointa.
Imi e destul de greu sa explic cum m-am simtit. Situatia este absolut banala, dar a fost ca si cum m-ar fi pocnit cineva in moalele capului. Poate tocmai datorita banalitatii.
M-am blocat, n-am putut nici sa protestez si nici sa fac altceva. Probabil ca in mod normal m-as fi intors pe calcaie si-as fi plecat, dar promisesem ca trimit coletul si am eu un fix din copilarie ca daca promit ceva d-apoi e lege.
Si sunt inca atat de blocata ca nici sa analizez coerent situatia nu pot.
Pana la urma tot un strop de bunavointa m-a scapat. Functionara de la posta nu ma vazuse, cand a ridicat ochii si m-a vazut s-a speriat. Apucase sa introduca datele respectivilor in programul lor antic si nu mai putea sa iasa (sau cel putin nu stia cum), altfel ar fi luat coletul meu inainte fara a cere permisiunea posesorilor celor 30. Solutia a venit de la colega ei care deja ma cunostea: mi-a spus sa las coletul, actele si cat stiu eu ca dau de obicei si sa ma intorc dupa chitanta cand am timp, ca trimit ele. Am facut cum a spus si-am plecat rasufland usurata. Ma duc maine sa verific daca s-a trimis si e totul in regula.
Sincer, ma simt derutata si abia astept in seara asta vizita unui prieten drag, care sa imi aminteasca prin simplu fapt ca va zambi cald ca mai sunt totusi oameni printre noi.
Twitter Trackbacks for Glory Box » Blog Archive » Cat suntem de binevoitori … [glorybox.ro] on Topsy.com
07/01/2010 @ 6:19 pm
[…] Glory Box » Blog Archive » Cat suntem de binevoitori … http://www.glorybox.ro/2010/01/07/cat-suntem-de-binevoitori – view page – cached Tocmai m-am intors de la Posta. Am fost sa duc un colet cu o comanda. Ma urnisem cu greu, recunosc, dar promisesem ca il trimit astazi si mai bine ma taram pana acolo decat sa imi incalc promisiunea. […]
07/01/2010 @ 7:36 pm
Si totusi, sunt convins ca ti s-a intamplat si situatia complementara si nu o sigura data. Tot asa de plina de emotii ai fost? Tot asa de tare te-ai simtit blocata? Ai scris pe blog despre asta?
Suntem tentati sa remarcam numai evenimentele de acest gen, care ne deranjeaza – dar pe cele frumoase de multe ori le luam ca fiind firesti. Si nu-i asa. Daca ai fi vibrat si la intamplarile marunte dar frumoase la fel de puternic, poate acum ai fi avut un termen de referinta care sa-ti spuna – e OK, se intampla si asa dar pe total merita. Hai sa vedem si mai ales sa ne povestim si “banalitatile” bune si frumoase care ni se intampla ;)
PS – Stiu ca nu ignori cele mentionate de mine, era o discutie ipotetica cu o persoana ipotetica – nu este cazul tau ;)
Seara faina sa ai.
07/01/2010 @ 8:06 pm
Pai … cam sper ca era o discutie cu o persoana ipotetica pentru ca ma cunosti totusi suficient de bine incat sa stii ca ma agat de toate micile bucurii si mai si scriu despre ele. Un exemplu ar fi articolul anterior.
07/01/2010 @ 8:23 pm
Da, e greu de ‘suportat’ rautatea unora. Dar ai vazut? Totul a iesit bine! Te pup. :*
07/01/2010 @ 11:04 pm
intr-o zi de toamna,aveam chef de inghetata.intru intr-un kaufland,iau inghetata si ma duc la casa. unul in fata mea avea tone de chestii in carut.m-am uitat cu sictir la el si cred ca fluieram in gand.nu ma rog de peizani sa ma lase in fata ,sa stiu ca se prefigureaza doua ore la coada.imi place mult inghetata :))
il vad ca se uita intrigat la ce am pus eu pe banda.o data…de doua ori….sictirul incepe sa se transforme intr-un “wtf? ce ai cu inghetata mea?”.
ma intreaba “numai atat aveti?” .si inainte sa ma ratoiesc la el sa isi vada de treburile lui, se ofera sa ma lase in fata lui.dragut din partea lui,zic eu.
se noteaza deci si situatiile “complementare “.datorita raritatii.
07/01/2010 @ 11:07 pm
Asa, asa, povestiti de bine sa imi vina sufletul la loc >:D<
07/01/2010 @ 11:34 pm
Inca nu ti-a venit sufletul acasa? Si da, ca sa-ti raspund, era o persona ipotetica – stiu ca nu gandesti asa. Dar multi o fac si sunt tentati s-o faca. Asa ca povestirile “de succes” ar trebui sa aiba si ele loc prinre noi, la fel cum au si cele de naduf.
08/01/2010 @ 12:44 am
Marian, esti un vulpoi de moda veche :)
08/01/2010 @ 2:01 am
Da, sunt – si multumesc pentru compliment :P