Cum a fost vernisajul expozitiei

, 5 Comments

Daca nu va intereseaza decat pozele, le gasiti aici :)

Scria Stefania in textul pliantului pentru expozitie ca onestitatea ar fi una dintre calitatile mele esentiale. Postarea asta va spune sincer atat niste lucruri foarte frumoase, cat si unele mai putin frumoase.

Cand m-a contactat Florin ca sa discutam despre expozitie intai am zambit, apoi m-am simtit magulita, apoi am reactionat … ca un veritabil calarasean: mare lucru, expozitie in Calarasi, nimeni niciodata n-o sa tina cont de asta. Si n-o sa vina nimeni.

M-am intrebat uneori care este caracteristica zonei din care vin. Si mi-am raspuns in mod trist: indiferenta. Pe cuvant. Pare ca indiferenta, nepasarea, pesimismul si ideea ca “oricum e degeaba” s-au nascut la Calarasi. Cand am fost la deschiderea Muzeului Municipal Calarasi, in urma cu un an si jumatate, impreuna cu niste prieteni care urmau sa faca o demonstratie de sabie, m-am lovit prima data constient de asta. Lansarea avea loc la zilele orasului – ei au facut demonstratie de sabie, niste oameni au dansat, altii au cantat. Ce a facut calaraseanul spectator? Nimic. Nu a aplaudat, n-a fost incantat, n-a reactionat. Nimic. Asta e reactia calaraseanului tipic. Unii ies din asta si ies minunat, dar despre asta vorbim o idee mai tarziu.

Crestem, in orasul ala apasat inca de comunism, privind in gol. Nu ne exprimam, Doamne fereste, afectiunea direct decat, cel mult, in familie. Mai ales noi astia … trecuti de 30 de ani. Calaraseanul nu se pupa decat la aniversari si nici atunci intotdeauna, nu se imbratiseaza, nu-si manifesta afectiunea sau entuziasmul nici corporal, nici prin cuvinte. Am invatat sa fac lucrurile astea dupa ce am plecat de-acolo. M-am trezit imbratisata si pupata de oameni care doreau sa-si manifeste bucuria si dragul si-am ridicat din sprancene. Superior. Prieteni cu care nu aveam o relatie amoroasa mi-au spus ca ma iubesc si eu m-am chircit intr-un colt. Am invatat greu, ca un animal cam salbaticit, bucuria de a imbratisa un prieten. Imbratisarea aia sincera care-ti transmite sufletul printr-un gest atat de simplu. Si totusi, fata de calaraseni, mi-a fost greu. Am vrut la plecare sa ii imbratisez pe cei doi oameni care au facut posibil evenimentul asta si … n-am putut.

Am inceput asa pentru ca mi-ar placea ca ce urmeaza sa faca un contrast.

I-am descoperit la Muzeul Municipal Calarasi pe Florin Radulescu si pe Cosmin Meleaca. Sunt niste oameni fantastici. Au reusit sa creeze in spatiul fostei primarii un muzeu cum poate n-ati mai vazut. Nu pentru ca nu exista mai bune sau pentru ca tot ce ar trebui sa stea pe podea atarna de tavan, ci pentru ca, raportat la Calarasi-ul pe care l-am cunoscut eu pana la 19 ani cand am plecat de-acolo, locul acela este un sanctuar. Mi-a dat senzatia ca este miezul de suflet si de cultura pe care orasul nu l-a mai avut de mult timp. Sau nu l-a avut in perioada in care am fost eu acolo. Sau poate ca nu l-a avut niciodata. Este un loc in care functioneaza pasiunea, bucuria, corectitudinea, voluntariatul, profesionalismul, dorinta de a face bine, de a schimba, de a creste, de a rade si-a pastra copilaria, de a ingriji de cultura si de oameni. Este … miraculos. Am trait alaturi de ei 2 zile de entuziasm. M-a incantat fiecare lucru pe care l-am aflat despre cum s-a creat acest muzeu, despre oamenii care mai activeaza acolo, despre lucrurile si activitatile care se desfasoara acolo, fiecare conversatie a fost o bucurie. Am simtit nevoia sa raman acolo si sa ii ajut sa construiasca mai departe si, daca ma vor chema si voi putea, voi merge negresit.

Cand am ajuns la ora vernisajului eram deja in asemenea stare de entuziasm si incarcare pozitiva, incat daca n-ar fi venit nimeni, zau daca m-as fi intristat. Nu pentru mine. Ci poate pentru calaraseni.

Au venit multi oameni pe care nu-i asteptam, altii pe care nu-i cunosteam, ei mi-au demonstrat ca, iata, sunt destui calaraseni care sunt mai buni decat starea de indiferenta. Au venit prieteni din Bucuresti care au reusit sa ma emotioneze complet, dar a caror prezenta m-a si linistit pentru ca mi-au dat procentul de familiaritate care sa imi aminteasca de mine. S-a transformat astfel totul intr-un moment care mi-ar fi depasit orice asteptare pe care as fi avut-o daca as fi avut asteptari.

Ce m-a facut totusi sa incep postarea in felul in care am inceput-o? Trei motive.

  1. Multe persoane care au spus ca vin … n-au venit. As vrea sa se inteleaga ca nu sunt afirmatii care vin din orgoliu. Absolut deloc. Repet: regretul meu nu este pentru mine, ci pentru ei. Pentru mine e doar in masura in care era vorba despre oameni care au spus ca vin si pe care nu-i mai vazusem de 5-10-14 ani si mi-era dor sa mai schimbam cateva cuvinte sau pe care nu am avut ocazia sa ii cunosc decat in online si mi-ar fi placut sa ii cunosc si direct.
  2. In ciuda faptului ca muzeul a avut lansare, ca activeaza de aproape 2 ani, ca in cadrul muzeului se desfasoara evenimente si ca este plasat intr-o zona centrala … cred ca peste 90% dintre calaraseni nu stiau de existenta lui.
  3. Am observat cateva nasuri pe sus. Cateva acte de prezenta. Cativa oameni care erau acolo pentru mine, dar care ii priveau pe ceilalti cam de sus.

Dragii mei … sunteti parte din problema. Evenimentele culturale au nevoie de sustinere. Iesiti-va din nepasare. Sunt convinsa ca va doriti un oras in care sa merite sa va cresteti copiii si sa nu va ingrozeasca ideea ca ei ar putea sa si ramana in el. Exista la Muzeul Municipal doi oameni care au construit ceva minunat. Lor li s-au mai alaturat cativa. Va invit sa-i descoperiti.

Si de incheiere, I would like to thank the Academy … Mnu, nu asta era :) Le multumesc din suflet lui Florin si lui Cosmin pentru ca … sunt si fac. Pentru ca m-au invitat si pe mine sa fiu macar 2 zile parte din ce sunt si fac ei. Adaugam pe lista familia si prietenii. Cu special thanks celor din Bucuresti care au venit pentru simplul fapt ca au vrut si au putut. Bag seama ca va e drag de mine. Si mie de voi. Va imbratisez cald, si lung si cu recunostinta.