Mini-colecția ”Forever Autumn” – povestea
Vorbeam în această dimineață cu persoana importantă pentru mine despre faptul că această mini-colecție, pe care o tot anunț de câteva zile pe Facebook, a fost un adevărat travaliu de o lună și jumătate, la finalul căreia am finalizate și pregătite de vânzare doar câteva piese. Cum le prețuiesc, iar aici sensul merge atât în direcția metaforică, dar și în cea financiară? Cum prețuiesc faptul că le-am lucrat în de 3 ori timpul obișnuit în care aș fi putut lucra cu lejeritate și fără stres ce lucrez în mod obișnuit? Sau faptul că unele piese au trecut prin 3-4 arderi până le-am simțit gata. Sau faptul că unele aproape s-au pierdut pe drum. Sau că doar eu și câteva persoane din domeniu vom înțelege cât de consumatoare de timp a fost obținerea efectelor pe suprafață, deși poate nu par mare lucru. Sau de cum a fost nevoie de un moment de inspirație și de grație ca să ajung la ele. Mi-a sugerat că aș putea scrie povestea lor. O să încerc, deși nu știu câți dintre voi vor avea răbdarea să o citească.
Povesteam cuiva săptămâna trecută că faptul că am lucrat cu materiale noi mi-a pus mai multe probleme tehnice decât mă așteptam. M-a întrebat ce era în neregulă cu cele dinainte? Absolut nimic, dar e în natura mea să experimentez și să creez continuu. Am un pitic interior care, după ce a acoperit un sector, se dă cu capul de pereți dacă nu încearcă ceva nou. Bănuiesc că se numește creativitate. Așa că mi-am luat o gresie brună, șamotată și m-am apucat de lucru. Ce înseamnă șamotat? Înseamnă că în masa de lut modelabilă, fină, nearsă, există lut gata ars și măcinat. Ajută la diverse, inclusiv la aspect, dar nu întrăm în detalii tehnice acum. Am specificat asta pentru că atunci când am ajuns la partea de decor asta a pus niște probleme.
Am început să lucrez piesele în tihnă, așa cum o fac rareori și totul a fost zen o vreme. Aveam în minte niște forme rotunjite și simple, care să aibă totuși neregularități și care să comunice cumva între ele, chiar dacă uneori doar prin spațiu negativ. Nu gândisem nici un decor. Aici a venit momentul de grație. Mi-au picat ochii întâmplător pe instrumentul cu care zgârii ceramica pentru a o lipi. Așa că am zgâriat suprafețele cu el. Ce se întamplă când zgârii o suprafață șamotată? Se ciufulește toată. Și nu putea fi lăsată așa. Așa că fiecare piesă a trebui șlefuită, încet, cu răbdare, cu o piatră fină, la momentul de uscare optim – prea udă și se ștergeau zgârieturile, prea uscată și fie săreau particulele de șamotă, fie nu se mai întâmpla nimic. După ce am terminat de modelat și am pus ceramica la prima ardere, am început să mă gândesc la decorul colorat, dar fiind un material nou nu știam cum va arăta după arderea finală, care aduce schimbări mari. Și de aici a cam început experimentul. Primele teste, cu o glazură nouă, au mers foarte prost și a trebuit să regândesc tot din punct de vedere cromatic, dar nu voiam sa pierd nici măcar vasele de test, așa că le-am tot folosit drept cobai. Am comandat alte glazuri, deci alte necunoscute.
Una dintre deciziile care au făcut probleme a fost să folosesc în scop decorativ faptul că o glazură, dată în strat gros, curge frumos în timpul arderii și formează un efect de picătură care mie îmi place mult.
Poți controla cât curge? Nu tocmai. De aceea exista varianta să curgă prea mult, deci era necesar să protejez vasele în timpul arderii. O glazură este, tehnic vorbind, o sticlă. În timpul arderii ajunge la stadiul de sticlă topită, vâscoasă, care poate curge, iar când se răcește cuptorul se întărește și rămâne pe unde a curs, eventual se lipește de ce n-ar trebui, creează tensiuni și distruge vase și plăci de ardere în proces. Am urcat piesele pe niște suporți pentru a le proteja în timpul arderii. Știți ce mai face ceramica în timpul arderii? Se contractă. Cam 15% în cazul gresiei. Ce s-a întâmplat în cazul de față? 3 vase s-au dezechilibrat în timpul arderii din cauza contracției, și-au unit glazurile între ele în faza topită și s-au răcit așa, fuzionate. După câte probleme avusesem deja, când am văzut vasele așa … m-au luat plânsul și deznădejdea. Cu ajutorul lui Florin și a unei pânze de traforaj diamantate am despărțit vasele și am făcut o nouă ardere.
De câte ori poți trece o ceramică și o glazură prin travaliul termic de ardere? Depinde de masa ceramică, de tipul de glazură, de pur hazard uneori. Uneori o singură dată. Alteori de multe ori. S-a dovedit că varianta de ceramică și glazuri de pe vasele care au fuzionat suportau o singură ardere la 1220 grade. Când am deschis cuptorul după arderea de reparație a părut că totul este bine, eram fericită. Le-am pus pe raft, alături de celelalte și … am început să aud un sunet pe care ceramiștii îl cunosc bine. Un clinchet discret: glazură care crapă. Fir-ar. Îmi era clar că aud vasele noi, dar dacă nici combinația celorlalte glazuri nu e stabilă? Dacă am lucrat mai mult de o lună degeaba? Trebuia să testez tot. Cum testezi? Cu șoc termic. Pui apă clocotită în vase și te rogi la toți zeii. Cu emoție și transpirații reci am făcut asta cu fiecare vas. Au făcut probleme doar cele 3, care fuzionaseră. Ce fel de probleme? Glazura de pe interior a craclat, adică s-a crăpat fin. E asta o problemă? Depinde pe cine întrebi, discuția e amplă în domeniu. Eu consider ca nu sunt ok cu a vinde vasele așa, alți ceramiști spun că nu este nici o problemă. Consider însă că nu este o problemă să le folosesc eu așa. Cred că decizia aparține fiecăruia. Așa că aceste 3 vase au rămas ale mele și le voi folosi pentru uz propriu. De fapt, le folosesc deja de 5 zile și le iubesc. Au ceva ce îmi aduce bucurie. Sper că așa vor fi și pentru voi cele care vor merge mai departe.
Noua colecție va fi disponibilă în magazinul online www.joinedbyfire.ro , începând de miercuri, 20 septembrie, ora 10.00
